Verbul a audia s-a format, se pare, în mod firesc într-o familie lexicală ce include termeni precum audienţă, auditor, audiţie etc., apărute din latinescul literar audire (din care a rezultat, de altfel, prin evoluţie fonetică normală, şi verbul a auzi).

Primul sens al cuvântului pare a se utiliza în sfera juridică, însemnând „a supune unui interogatoriu, a asculta depoziţia unui martor sau a unui inculpat în vederea rezolvării, soluţionării unui proces”.

Celălalt sens are o arie mai largă de răspândire, fiind aproape perfect sinonim cu a asculta, cu a asista, referindu-se la „a urmări cu atenţie”. Se poate, prin urmare, audia un şir de lecţii, de prelegeri, o serie de cursuri ori de conferinţe.

Cu aceleaşi conotaţii, ce presupun urmărirea atentă, pot fi audiate piese muzicale, de obicei înregistrate. Şi cred, sincer, că în sensul acesta zace ascunsă întreaga frumuseţe a verbului acestuia, căci, dintre toate artele umane, muzica vorbeşte omului în limba inimii sale.