a aseleniza
Verbul a aseleniza face parte din categoria cuvintelor nedreptăţite, pentru că foarte mulţi dintre vorbitorii limbii noastre nici nu ştiu că există. Faptul se datorează, în parte, ariei vaste de folosire a lui a ateriza; fără a cunoaşte etimologia cuvântului (care s-a format de la Terra), se poate crede că aterizarea se produce pe orice planetă sau corp ceresc. Pe de altă parte, foarte multă vreme singura planetă pe care se puteau aşeza corpurile zburătoare era, într-adevăr, Pământul, aşa că până la un punct confuzia e de înţeles.
Situatia s-a schimbat în 1969, atunci când omul a ajuns pe Lună, primul corp ceresc ce avea să împlinească visul umanităţii de a călători în spaţiu şi de a locui alte planete. Prin urmare, de atunci folosim termenul de a aseleniza cu sensul „a lua contact cu sau a coborî pe suprafaţa Lunii, a se aşeza pe Lună”. În unele dicţionare se subliniază faptul că aselenizarea se poate face doar venind dinspre Pământ, dar aceasta pare a fi, din nou, o restricţie datorată realităţii obiective pe care o cunoaştem (în mod limitat, desigur). Termenul se formează de la numele grecesc al satelitului – Selene, şi stabileşte corespondenţă cu mai rar folositul a aluniza.
Experienţa mea „selenară” se datorează lui Nichita… şi în fiecare an, în iulie, îmi aduc aminte de minunata lectură a volumului de „Respirări” care mi-a încântat adolescenţa. Pentru că am cunoscut prin intermediul acelei cărţi aventura Apollo, însă dincolo de informaţia şi explicaţia ştiinţifică – uşor de găsit în lucrările de specialitate. Citeam acolo, cu inima bătând repede de emoţie, despre valoarea cuvintelor în mitologia umană, cea care se naşte în fiecare zi: „Fără să vreau am surâs şi l-am iubit foarte mult pe Armstrong. Fără răutate, m-am gândit: de câtă vreme şi-o fi pregătit această frumoasă frază celebră. Şi mi-am mai spus: copil iubit şi mitologic, ambiţiosule, iată, ai să iei nota 11 la literatură: Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate.”