Verbul a gerui a fost o mare surpriză pentru mine, pentru că nici nu bănuiam că există. L-am descoperit anul acesta, într-o iarnă cum nu-mi aduc aminte să mai fi trăit vreodată, poate tot aşa rară la noi, ca şi cuvântul despre care vorbesc. Cum lesne se poate bănui, acesta este un derivat al substantivului ger, referindu-se la „a se face, a fi foarte frig, a se lăsa ger”. Dicţionarul Ortografic precizează formele pentru persoana a treia – prezentul geruieşte, imperfectul geruia şi conjunctivul să geruiască. În unele zone ale ţării, se foloseşte cu referire la rufele care pot fi „scoase la ger să se usuce şi să se înălbească”.

Îmi aduc aminte bine iernile copilăriei. Cu zăpezi cât gardul şi şcoli închise în martie, cu bulgări şi cazemate, cu sănii şi chiote, cu bulgăreli şi căzături, cu obraji îmbujoraţi şi vânătăi în cele mai neaşteptate locuri. Cu un frig înfiorător şi comunist în case. Le-am uitat o vreme gustul, pentru că s-au schimbat timpurile, m-am schimbat şi eu. Însă nu reuşesc deloc să-mi amintesc de ceva care să semene cu gerul ăsta înfricoşător… Sigur, iarna nu poate fi cald şi bine, dar m-a surprins geruiala asta năprasnică şi prelungă, venită fără veste şi întinsă peste lume fără răgaz, zi după zi şi noapte după noapte, ca într-un vis rusesc fără sfârşit.