Verbul a adopta este un neologism care vine din latină (adoptare), pe filieră franceză (adopter) și înseamnă, în primul rând, „a înfia un copil după formele legale; a lua de suflet”. Un alt sens se referă la „a-și însuși felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă etc.”, iar ultimul menționat are în vedere domeniul legislativ – „a accepta ceva în urma unui vot”.

Sinonimele menționate de dicționare sunt a înfia, a-și însuși, a alege, a admite, a primi și a îmbrățișa. Antonimele sunt a abandona și a respinge. Lucrurile nu par foarte complicate în dicționare: fără surprize, fără expresii, fără răstălmăciri. Dar, în realitate, nimic nu e simplu când e vorba de adopții. Când e vorba despre copii, totul este chiar foarte, foarte, foarte complicat – din punct de vedere legislativ și sufletesc.

Cu animăluțele e însă o cu totul o altă istorie. Am luat și eu unul de crescut: o pisicuță de vreo două luni și jumătate. Evident că n-a fost ideea mea – cine mă cunoaște știe că eu pot fi o pisică destul, nu mai e nevoie alta-n casă. Dar lucrurile s-au potrivit așa, încât, deși venită doar provizoriu, Irish a rămas.

M-a adoptat și ea pe mine (relativ) repede, mă ascultă (destul), respectă regulile (după ce mă străduiesc mult să le impun). În rest e jucăușă, doarme mult și mănâncă bine. Cel mai important pentru mine e că e obișnuită cu litiera, nu cere foarte multă atenție, stă cuminte singură acasă și nu mă deranjează noaptea.

Cam atât. Iar în rest, un puiuț de pe stradă și-a găsit casă, tocmai când stă să vină iarna.