Verbul a obosi presupune, în structura de adâncime, ideea depunerii unui efort care depăşeşte oarecum forţele celui care îl realizează. Însă face referire, în contexte diferite, la două secvenţe distincte ale procesului. Trimite, pe de o parte, la desfăşurarea în sine a acţiunii („a se strădui din răsputeri, a depune eforturi intense pentru a face ceva”), stabilind sinonimie cu a se necăji, a se chinui, a se căzni, a se munci. Pe de altă parte, sugerează momentul final al actului, cel care surprinde rezultatul („a pierde puterile fizice sau intelectuale în urma unui efort susţinut şi îndelungat, a unui consum de energie”).

Ajungerea într-o stare de slăbiciune este frumos denumită cu a osteni, care este preferat în Moldova şi e sinonim aproape perfect. Se poate sugera, dincolo de oboseala propriu-zisă, şi o stare de lehamite, o renunţare din cauza unei pierderi de natură motivaţională, cu sensul de a se plictisi, a i se urî de ceva, în structuri de tipul „ce să mă mai obosesc?” sau „lasă, nu te mai obosi!”. Interesant este faptul că, etimologic, termenul are semnificaţia legată de foarte concretul „a ajunge desculţ”, care pare să se fi metaforizat ulterior.

Luasem hotărârea solemnă ca pentru săptămâna asta să vă servesc – cald – un verb optimist… m-am sucit, m-am învârtit… şi s-a ales praful, pentru că în ultima vreme se prăvală totul peste noi. E foarte posibil să fi fost doar pentru mine un an extrem de greu, însă nu-mi aduc aminte să mai fi trăit atât de tensionat o perioadă atât de lungă din viaţa mea… Iar lucrurile se pare că vor mai continua în acelaşi registru. Prin urmare, ceea ce încerc acum este oboseala, vecină cu lehamitea. Iar asta mă deconcertează puţin, pentru că eu sunt, în general, echilibrată şi optimistă. Sunt, nu? Păi… da.