a ticlăzi
Cu verbul a ticlăzi m-am întâlnit din întâmplare, într-o poveste a unui amic pentru care cuvântul nu era străin, dar care rămăsese surprins să-l audă într-un context atipic. Pentru că termenul este un regionalism pe care cu mare greutate l-am găsit chiar şi în dicționare, unde apare mai curând substantivul corespunzător – ticlăzău, care înseamnă „fier de călcat”.
Prin urmare, dacă vrei „să ticlăzăşti”, musai îți trebuie un ticlăzău, pe care, dacă nu-l ai în casă, îl găseşti la Vişeu: „S-o dus lelea la Vișeu / Să-și cumpere ticlăzău”. Termenul a pătruns în româneşte din limba maghiară – téglázó, şi are chiar şi un sinonim regional – voşorlău. Dacă e prea greu, ziceți-i „fier de călcat” şi pace, dar nu vă prefaceți, de-acum încolo, că nu ştiți despre ce e vorba.
Întotdeauna mi s-a părut că vorbele astea sunt aparte, adevărate comori care concentrează în ele, după părerea mea, toată savoarea zonelor din care vin. Adună laolaltă spiritul locului, visul spațiului care e pentru noi acasă, dorul celui plecat departe, forța amintirii şi a speranței, gustul şi mirosul copilăriei… Şi tot ce vă mai poate trece prin cap atunci când auziți vorbele specifice zonei din care veniți.
Îmi place să le învăț pe cele specifice unor ținuturi în care ajung pentru prima oară, să le prind semnificațiile profunde, legate de culoarea locului şi de frumusețea oamenilor. Tot aşa, mi-e drag atunci când le redescopăr peste timp, odată revenită în acele locuri ori atunci când mă întâlnesc, întâmplător, cu posesorii şi stăpânii lor de drept, oriunde în lumea asta mare.
Şi, evident, cele mai dragi dintre toate îmi sunt cele pe care le port cu mine, care îmi definesc ființa… lingvistică – să-i spunem – şi care mă reprezintă, oriunde m-aş duce în lume. Pe care le asociez cu prezența mamei sau a tatei, cu primele cuvinte rostite, cu jocurile copilăriei şi cu identificarea – pentru prima dată – a emoțiilor şi a sentimentelor, cu şoaptele primelor spaime şi iubiri, ale durerii şi ale fericirii, pe care le păstrează şi astăzi vii şi întregi.