Verbul a verifica are în dicţionare două sensuri de bază. Primul dintre acestea se referă la „a supune ceva unui control, pentru a constata dacă acesta corespunde adevărului, cerinţelor, calităţii sau anumitor date”. Astfel, se pot verifica date, noutăţi, teze sau afirmaţii, dar şi motoare, aparate, maşini, sinonimele fiind, în aceste cazuri, verbe precum a încerca, a proba, a revedea, a revizui.

Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, sub un aspect mai complex ce necesită un proces mai îndelungat, verificarea se poate referi la persoane, însemnând „a cerceta pe cineva (ori activitatea cuiva) pentru a vedea în ce măsură corespunde funcţiei sau calităţii pe care o deţine sau care i se încredinţează”. În acest caz, sinonimele sunt – în funcţie de felul verificării – a cerceta, a controla, a examina, a inspecta.

Când eram în şcoală şi, de fapt, cred că toată viaţa mea adultă, mi-a plăcut întotdeauna ideea de „verificare”. Îmi transmitea, cumva, mai puţină presiune decât „evaluările” de acum, sugerând un fel de colaborare, implicând un efort al profesorului de a se asigura că ceea ce am învăţat eu este corect, conform cu cele studiate. Nu vorbesc de faptul că nu aş avea emoţii, dar prefer oricând să susţin practic ceea ce pretind că sunt.

Şi cred că, de fapt, asta este şi ideea pe care trebuie să o transmitem elevilor: verificările nu sunt o fericire pentru nimeni (nici măcar pentru verificatori, oricât de ciudat ar părea), dar sunt o necesitate într-un proces continuu de perfecţionare. Sunt multe hibe în sistemul românesc de învăţământ, dar lejeritatea în abordarea verificărilor produsului final nu are cum să rezolve nimic. Înţelegerea necesităţii lor ar putea să le eficientizeze, însă.