Verbul a posti are două dimensiuni fundamentale. Înseamnă, mai întâi, „a respecta posturile prescrise de biserică, a se abţine de la alimente interzise”, a ţine post deci, iar apoi, printr-un soi de ironizare, acoperă orice răbdare de foame, nemâncare sau flămânzire din sărăcie. Mai mult chiar, prin extindere de sens, verbul lămureşte, nediferenţiat, pe „a se abţine de la ceva, a duce lipsă de ceva”. Extrem de frumos îmi sună sinonimul a ajuna, sau expresiile ca mâncare de post, a nu mânca de frupt, şi mai cu seamă minunatele mare cât o zi de post (cu referire la lucruri care par să nu se mai termine ori nu ne fac plăcere) sau nu lipseşte martie din post – trântită cuiva care-i nelipsit dintr-un loc unde-i rost de ceva profit (tot mă-ntreb, ce-are postul cu profitul?). Continuare »
Profesoara îşi întreabă elevul:
– De ce nu scrii?
– Eu nu are creion, doamnă.
– Nu e corect să spui „eu nu are creion”. Fii atent, se spune astfel: eu nu am creion, tu nu ai creion, el nu are creion, noi nu avem creioane…
– Dar cine naiba a furat toate creioanele?!
