Verbul a (se) disciplina are, în limba română, rădăcini adânci, din latinescul disciplinari, care a ajuns la noi, se pare, pe filieră franceză – discipliner, dar îl găsim, de pildă, şi în italiană – disciplinare. Înseamnă, pe de o parte, „a (se) obişnui cu spiritul de disciplină, de ordine, a căpăta spirit de disciplină”, iar pe de altă parte, „a supune unei regule uniforme”. Termenul nu are alte accepţii şi nu pare a avea nici prea multe sinonime – poate doar a ordona ori a uniformiza (şi nu pentru toate situaţiile).

N-am fost niciodată o persoană extrem de disciplinată. Părinţii au ştiut întotdeauna să menţină un echilibru între ordine şi libertate, cu efecte pozitive în viaţa noastră de copii: au existat întotdeauna reguli de respectat, dar nu le-am simţit niciodată ca pe vreo povară imposibil de suportat. Iar rebeliunile specifice vârstei adolescentine au fost cu stoicism îndurate de sărmanii oameni… fără să-mi frângă întru totul independenţa. Şi cred, până astăzi, că în viaţa oricărui copil este necesar şi un dram de ordine.

Continuare »

Verbul a uniformiza este unul sec şi fără prea multe complicaţii lingvistice. Înseamnă „a da un caracter uniform, a face să fie uniform”. Cel mai cunoscut sinonim este a omogeniza, iar antonimele cele mai des utilizate sunt a diversifica şi a varia. Cam asta e tot. Fără lămuriri suplimentare, fără deplasări de sens, fără dificultăţi de înţelegere: ca în viaţă – ori eşti la fel ca ceilalţi supuşi ai uniformizării, ori nu.

În general, uniformizarea este văzută ca un proces negativ. Asta în ciuda faptului că, de foarte multe ori, şabloanele ne ajută să ajungem mai repede la soluţii, fără a depune un efort uriaş şi conservând energie. Dar felul în care societatea, cu toate sistemele ei de toate soiurile, încearcă să ne supună, trasformându-ne în indivizi şablonarzi şi obedienţi, ne înfurie. Aş spune, prin urmare, că oamenilor nu le place să fie incluşi/încadraţi/încorsetaţi în clişee.

Continuare »