Verbul a (se) odihni face parte dintre cele frumoase, de vacanţă, pe care le iubim. Desigur, se poate referi şi la perioade mai scurte de timp, dar nu intru acum în detalii. Explicaţia de bază precizează „a întrerupe temporar o activitate pentru a-și recâștiga energia, pentru a se reface”, însă termenul poate descrie şi starea propriu-zisă, aceea de „a se afla, a fi în repaus, a se repauza”. Scopul este acelaşi, de restabilire a forţelor fizice sau intelectuale, prin absenţa unei activităţi pe care o numim, în general, muncă.

În anumite circumstanţe, verbul are în vedere acţiunea unei alte persoane, care ar avea puterea şi capacitatea de „a lăsa să stea la odihnă, a pune la repaus, a da ori a oferi cuiva oferi odihnă”, însemnând, printr-o extindere de sens interesantă, „a adăposti, a găzdui”. Două expresii frumoase mi-au atras atenţia: pe odihnit(e) – adică „după un interval de odihnă, fără oboseală, fără zor, comod, ori în linişte, în tihnă” şi a odihni bucatele/mâncarea – „a se odihni după prânz, a-şi face siesta”.

Continuare »

Verbul a munci este unul fundamental pentru fiinţarea umană, care presupune desfăşurarea unei activităţi conştiente, depunerea unui efort fizic sau intelectual pentru a produce sau a crea ceva, pentru a obţine un rezultat util. Celor mai mulţi dintre noi, verbul acesta le organizează şi le asigură existenţa, pentru că traiul zilelor noastre presupune a avea o ocupaţie, a exercita o activitate profesională, o meserie. Această dimensiune a „funcţionalului” obligatoriu este un element esenţial, din desfăşurarea sa rezultând suportul financiar mulţumită căruia putem vieţui, mai mult sau mai puţin decent, după regulile actuale ale societăţii.

Continuare »