Verbul a (se) comprima vine din limba franceză (comprimer) și este destul de des folosit, având câteva sensuri, în general cunoscute. Prima utilizare pare a veni din fizică – „a micșora volumul unui corp (mai ales a unui gaz) cu ajutorul unei forțe sau presiuni exterioare, a apăsa cu putere spre a micșora volumul”, sinonim cu a condensa, a presa. De aici derivă sensul figurat al verbului, folosit cu privire la sentimente și stări sufletești – „a împiedica să se manifeste, a stăvili printr-un efort de voință”, echivalent al lui a înăbuși, a înfrâna, a reprima.

O accepție a termenului, care mie îmi era mai puțin cunoscută, este „a reduce personalul unei întreprinderi sau instituții, a face mai mic ca urmare a limitării statelor”… Mai puțin cunoscută pentru că, așa cum mi-am dat imediat seama, îmi lipsea din minte asocierea cu mult mai cunoscutul său sinonim în această situație – a restrânge. Dicționarele susțin că referirea la o singură persoană, cu sensul de „a pune în cadru disponibil”, este improprie (ceea ce nu o împiedică să circule, se pare).

În momentul în care am început căutările pentru acest verb, aveam în minte altă semnificație, pe care nu am găsit-o însă menționată decât în Noul dicționar explicativ din 2002. Este vorba despre cea cu privire la comprimarea unor texte – „a micșora prin reducerea numărului de cuvinte”. Și m-a surprins lipsa lui din dicționare, întrucât acestui sens i-am găsit, paradoxal, cele mai numeroase sinonime: a concentra, a prescurta, a reduce, a rezuma, a scurta. Ai fi zis că e imposibil să găsești echivalente pentru un sens pe care un cuvânt nu-l are, nu?

Motivul pentru care l-am căutat inițial are legătură cu lucrarea de doctorat la care mă tot chinui. Pardon – care mă tot chinuie. Pentru că am tot adunat materiale peste materiale de-a lungul anilor (căci am luat-o de la daci și de la romani cu partea teoretică a cărții), m-am trezit acum că e destul de amplă. Și, mai ales, că nu tot ce e acolo îmi este necesar. Prin urmare, m-am apucat de comprimare: scot ce nu-mi folosește, sintetizez ce-am lungit peste măsură, periez și reorganizez. E o muncă plăcută, care mă ajută să mă reconectez la esența lucrării și să-mi limpezesc scopurile. În plus, parcă și stilistic dă bine comprimarea asta… Vom vedea.

Verbul a (se) ghida vine din limba franceză (guider) și înseamnă „a imprima o anumită mișcare unei piese mobile (doar dintr-o anumită direcție și între anumite limite), unui mecanism etc.” Sinonimele sunt mai curând asociate sensului figurat: a (se) călăuzi, a (se) conduce, a dirija, a duce, a îndrepta, a (se) îndruma, a (se) orienta, dar și a povățui, a sfătui.

Zilele astea, a apărut ocazia de a plimba prin București un grup de străini care ajunseseră aici pentru un schimb de experiență. Nu aveam neapărat ceva foarte clar în minte, dar era vorba de câteva ore spre seară, din momentul în care erau cazați la hotel, și de un traseu de zi care să le stârnească, în vreun fel, interesul și să-i facă a rămâne cu amintiri frumoase despre locurile acestea, pe care le vizitau în necunoștință de cauză și – cred eu – cu ceva idei preconcepute.

Nu e nevoie să mai spun că totul a ieșit bine și scopul a fost atins.

M-am trezit de câteva ori în viața asta în postura aceasta de ghid. Nu prea des și nici prea… profesional, dar m-am simțit bine și experiențele s-au dovedit a fi cu succes. Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc singură, iar eu cu mine m-am descurcat mereu la drum. E un pic altfel când experiențele altcuiva depind de tine, pentru că nu știi niciodată în ce măsură te ridici la nivelul așteptărilor.

Dar e pasionant să găsești, într-un loc, aspecte faine de evidențiat, să faci ceva presupuneri despre ce l-ar putea interesa pe celălalt, să construiești un traseu articulat și – mai ales, aș spune – să-i schimbi unui om percepția despre un loc. Și cred că nu e greu să faci pe cineva să-i placă Roma, ori Parisul, ori la Amsterdam. Cu Bucureștiul însă… e un pic cu totul altă istorie. Dar încep să fiu din ce în ce mai sigură (dovedit, chiar) că orașul acesta are potențial. Tot ce-i trebuie e un ghid bun.

Continuare »

Continuare »

Verbul a (se) înaripa este obținut, prin derivare cu prefixul în- de la substantivul aripă, și înseamnă „a înzestra pe cineva sau un obiect cu aripi”, dar și „a fi cuprins de un avânt creator, a prinde aripi, a-și lua avânt”.

În limbaj poetic, termenul înseamnă „a da avânt”, iar o formă mai veche – a aripa însemna „a împușca o pasăre în aripă” sau (rar) „a-și lua zborul”. Astăzi, dintre sinonime, dicționarele menționează unul propriu – a întraripa și unul figurat – a însufleți.

Continuare »