29 iun.
„The Caterpillar and the Ant” de Allan Ramsay
| A pensy Ant, right trig and clean, Came ae day whidding o’er the green; Where, to advance her pride, she saw A Caterpillar moving slaw. „Good ev’n t’ ye, mistress Ant,” said he; „How ‘s a’ at hame? I ‘m blyth to s’ ye.” The saucy Ant view’d him with scorn, Nor wad civilities return; But gecking up her head, quoth she, „Poor animal! I pity thee; ” Wha scarce can claim to be a creature, „But some experiment of nature, „Whase silly shape displeas’d her eye, ” And thus unfinish’d was flung bye. „For me, I ‘m made with better grace, „With active limbs, and lively face; „And cleverly can move with ease „Frae place to place where’er I please; „Can foot a minuet or a jig, „And snoov ‘t like ony whirly-gig; „Which gars my jo aft grip my hand, „Till his heart pitty-pattys, and — „But laigh my qualities I bring, „To stand up clashing with a thing, „A creeping thing the like of thee, „Not worthy of a farewell t’ye.” The airy ant syne turn’d awa, And left him with a proud gaffa. The Caterpillar was struck dumb, And never answer’d her a mum: The humble reptile fand some pain, Thus to be banter’d with disdain. But tent neist time the Ant came by, The worm was grown a Butterfly: Transparent were his wings and fair, Which bare him flight’ring thro’ the air. Upon a flower he stapt his flight, And thinking on his former slight, Thus to the Ant himself addrest: „Pray, Madam, will ye please to rest? „And notice what I now advise: „Inferiors ne’er too much despise, „For fortune may gi’e sic a turn, „To raise aboon ye what ye scorn: „For instance, now I spread my wing „In air, while you ‘re a creeping thing.” |
Furnica, îngâmfata, într-o zi Zbura peste izlazuri când zări Omida ce se strămuta alene – Prilej grozav ca să se umfle-n pene. „Domniţă, zise-omida, -s bucuroasă Că te-ntâlnesc – sunt toate bune-acasă”? Furnica nu-i răspunse la bineţe Şi, măsurând-o cu priviri semeţe, Pe spate-şi dete capul şi grăi: „Ce milă mi-e de tine, dac-ai şti! Jivină descleiată eşti, zidire Ce doar a încercat-o maica-fire; Când a văzut cam ce-a ieşit, scârbită, Te-a azvârlit cât colo-ntr-o clipită. Ci, iată, eu, cu evghenie-n neam, Sunt frumuşică, mădulare am Cu cari mă mişc şi mă învârt uşor Şi-oriunde-s gata să mă desfăşor. În menuet şi-n orice danţ turbat M-arunc cu-ntreagă firea mea, nu cat! O, cavalerul mâna cum mi-o-ndeasă, Cum îi mai bate inima sfioasă, Cum… – dar de ce să mă-njosesc atât Şi cu ce este-n mine mai urât Să-nfrunt o aschimodie ca tine, Nevrednică de un „rămâi cu bine”?” Înaripata râse apoi fudul Şi dispăru – stătuse doar destul. Iar într-acestea jalnica omidă, Curpinsă de durere şi obidă Că-i socotită lucru de nimic, Tăcuse, bineînţeles, chitic. Dar când veni furnica mai apoi, Omida era fluture de soi Şi aripile gingaş străvezii Prin aer o purtau peste câmpii; Şi fluturele, poposind pe-o floare, Cu gând la-acele vorbe jignitoare, Către furnică glăsui astfel: „Ce-ar fi să şezi, domniţă, puţintel? Doresc să-ţi dau un sfat: nu judeca Pe-acei ce-s mai prejos de seama ta, Căci soarta, care-i schimbătoare foarte, Cândva, cumva, le poate face parte. De-o vorbă, eu mă-nalţ acum în zbor, Iar tu eşti un biet vierme târâtor.” |
| Allan Ramsay | traducere de Leon Leviţchi |