Semnale cu fum
Aventurierul priveşte din şaua calului numeroasele coloane de fum ce se zăreau la orizont şi îşi întreabă călăuza indiană:
– Ce este cu toate aceste semnale?
– Nimic important, doar spam…
Aventurierul priveşte din şaua calului numeroasele coloane de fum ce se zăreau la orizont şi îşi întreabă călăuza indiană:
– Ce este cu toate aceste semnale?
– Nimic important, doar spam…
Verbul a piua s-a format de la substantivul piuă („vas de lemn, de metal sau de piatră de diverse forme și mărimi, cu pereții și cu fundul gros, în care se pisează diverse substanțe sau corpuri solide”). Înseamnă „a zdrobi în piuă” (de exemplu, minereuri) sau „a da la piuă o țesătură de lână”. Termenul funcționează în registrul popular (se folosește în Transilvania și în Maramureș) și este sinonim cu a pisa.
Pentru mine, a fost o surpriză atunci când l-am descoperit. Văzându-l, prima dată m-am gândit la „de-a v-ați ascunselea” din copilărie… sau la orice altă activitate care presupunea ieșirea din joacă, revenirea scurtă la realitate, prin semnalizarea cu celebrul strigăt „piua!”. A fost numai o impresie, pentru că nu are legătură cu această piuă, ci cu cealaltă.
Însă, gândindu-mă la asta, tot mi se pare o idee bună, deși dicționarele nu includ acest sens în paginile lor! Cum ar fi să-i putem spune vieții „piua!”, când ne simțim copleșiți și simțim că nu mai facem față la ceea ce se întâmplă? Știu că uneori avem impresia că facem asta, luând câte o decizie definitivă… dar nu sunt convinsă că, în situațiile astea, nu ne lasă de fapt ea în pace puțin, dându-ne răgaz să ne revenim.
Cum ar fi să ne întrebăm, din când în când, ce putem face când celălalt piuează. Când unul are chef de piuat ar trebui să piuăm împreună? Sau e mai bine să piueze fiecare pe rând, pentru ca jocul să nu se strice, să-l ducem mai departe doar piuând câte puțin, când avem nevoie de spațiu și timp?
Slow bleak awakening from the morning dream Brings me in contact with the sudden day. I am alive – this I. I let my fingers move along my body. Realization warns them, and my nerves Prepare their rapid messages and signals. While Memory begins recording, coding, Repeating; all the time Imagination Mutters: You’ll only die. |
Abia trezit din visul dimineții, Întâmpin iar mult, mult prea brusca zi. Acesta, eu, sunt viu. Mă-ncredințez când trupul mi-l ating Cu degetele; nervii toți sunt gata Pentru mesaje și semnale fulger, Memoria-ncifrează sau repetă Iar fantezia murmură mereu: Tot vei muri. |
Here’s a new day. O Pendulum move slowly! My usual clothes are waiting on their peg. I am alive – this I. And in a moment Habit, like a crane, Will bow its neck and dip its pulleyed cable, Gathering me, my body, and our garment, And swing me forth, oblivious of my question, Into the daylight – why? |
Zi nouă. Mergi, pendulă, mai încet! Costumul mă așteaptă în cuier. Acesta, eu, sunt viu. Și obiceiul, ca o macara, Se va-ndoi ca gheara-i să mă-nșface Cu trup și haine și să mă azvârle În plină zi, uitând de întrebarea Pe care-am pus-o: ’N plină zi? De ce? Aș vrea și eu să știu! |
I think of all the others who awaken, And wonder if they go to meet the morning More valiantly than I; Nor asking of this Day they will be living: What have I done that I should be alive? O, can I not forget that I am living? How shall I reconcile the two conditions: Living, and yet – to die? |
Atâția alții cari fac ochi devreme Întâmpină, adică, dimineața Mai râzători? Nu-ntreabă ziua – cât mai sunt în viață: Dar oare ce-am făcut ca să trăiesc? Nu aș putea cumva să uit că-s viu? Și cum să-mpac cele două condiții: Trăind, totuși să mori? |
Between the curtains the autumnal sunlight With lean and yellow finger points me out; The clock moans: Why? Why? Why? But suddenly, as if without a reason, Heart, Brain, and Body, and Imagination All gather in tumultuous joy together, Running like children down the path of morning To fields where they can play without a quarrel: A country I’d forgotten, but remember, And welcome with a cry. |
Printre perdele, soarele de toamnă Cu degete gălbuie mă arată; Pendula geme: De ce oare? Deodată, parcă fără-ndreptățire, Trup, creier, inimă și-nchipuire Alcătuiesc un pâlc de neastâmpărați Și-aleargă pe cărarea dimineții Spre-un câmp de joacă și de voie bună: Tărâm uitat, reamintit cu lacrimi Și încântări. |
O cool glad pasture; living tree, tall corn, Great cliff, or languid sloping sand, cold sea, Waves; rivers curving; you, eternal flowers, Give me content, while I can think of you: Give me your living breath! Back to your rampart, Death. |
Umnroase lunci! Pom viu, grâu nalt, stei falnic, Nisip curgând molatic, rece mare, Pâraie, valuri și, voi, Flori eterne, Cât vă mai port în mine, dați-mi pacea, Suflarea voastră voie. Tu, moarte, du-te în chilie. |
Harold Monro | traducere de Leon Levițchi |
When you have wearied of the valiant spires of this County Town, Of its wide white streets and glistening museums, and black monastic walls, Of its red motors and lumbering trains, and self-sufficient people, I will take you walking with me to a place you have not seen — Half town and half country—the land of the Canal. It is dearer to me than the antique town: I love it more than the rounded hills: Straightest, sublimest of rivers is the long Canal. I have observed great storms and trembled: I have wept for fear of the dark. But nothing makes me so afraid as the clear water of this idle canal on a summer’s noon. Do you see the great telegraph poles down in the water, how every wire is distinct? If a body fell into the canal it would rest entangled in those wires for ever, between earth and air. For the water is as deep as the stars are high. One day I was thinking how if a man fell from that lofty pole He would rush through the water toward me till his image was scattered by his splash, When suddenly a train rushed by: the brazen dome of the engine flashed: the long white carriages roared; The sun veiled himself for a moment, and the signals loomed in fog; A savage woman screamed at me from a barge: little children began to cry; The untidy landscape rose to life: a sawmill started; A cart rattled down to the wharf, and workmen clanged over the iron footbridge; A beautiful old man nodded from the first story window of a square red house, And a pretty girl came out to hang up clothes in a small delightful garden. O strange motion in the suburb of a county town: slow regular movement of the dance of death! Men and not phantoms are these that move in light. Forgotten they live, and forgotten die. |
Când ți se va urî de turlele acestui târg, De albele-i străzi largi, scânteietoarele-i muzee și monasticele ziduri negre, De-automobile stacojii, tramvaie-mpiedicate și figuri încrezătoare-n sine, Să mergem într-un loc pe care nu-l cunoști, Nici sat și nici oraș – Canalul. Mi-e mult mai drag ca vechiul burg; mai drag ca dealurile dimprejur; Canalul, cel mai drept și falnic dintre râuri. Am cunoscut furtuni și-am tremurat; am plâns, înspăimântat, în beznă; Însă nimic nu mă-nfioară-atât ca apa clară A liniștitului canal pe timp de vară la amiazi. Vezi svelții stâlpi de telegraf și sârmele sub apă? Căzând acolo, trupul ar rămâne spânzurat pe veci De firele dintre pământ și aer. Înalte-s stelele, iar apa e adâncă. M-am întrebat ce-ar face-un om căzut în apă de pe-un stâlp. Ar înota spre mine, dumicat de unde; Un tren ar trece val-vârtej; ar fulgera locomotiva; Vagoane albe, deșirate, ar scrâșni; O clipă s-ar ascunde soarele, semnalele și-ar da de veste-n ceață; Pe-un șlep m-ar huidui o disperată; copilașii ar zbiera; S-ar dezmorți peisajul adormit; un joagăr ar porni; O haraba ar hurui spre cheu, hamali s-ar clătina pe punți; Un moș voinic ar da din cap de la fereastra primului etaj Al unei case cubice și roșii, Și-o fată ar ieși să-ntindă rufe într-o grădiniță. Ciudat e freamătul din suburbia Orașului provincial; ciudat e dansul morții, lin și regulat! Sunt oameni, nu fantome, cei ce joacă-n reflector. Trăiesc uitați și în uitare mor. |
James Elroy Flecker | traducere de Leon Levițchi |
© 2024 blog.ro-en.ro