18 iul.
„Oxford Canal” de James Elroy Flecker
| When you have wearied of the valiant spires of this County Town, Of its wide white streets and glistening museums, and black monastic walls, Of its red motors and lumbering trains, and self-sufficient people, I will take you walking with me to a place you have not seen — Half town and half country—the land of the Canal. It is dearer to me than the antique town: I love it more than the rounded hills: Straightest, sublimest of rivers is the long Canal. I have observed great storms and trembled: I have wept for fear of the dark. But nothing makes me so afraid as the clear water of this idle canal on a summer’s noon. Do you see the great telegraph poles down in the water, how every wire is distinct? If a body fell into the canal it would rest entangled in those wires for ever, between earth and air. For the water is as deep as the stars are high. One day I was thinking how if a man fell from that lofty pole He would rush through the water toward me till his image was scattered by his splash, When suddenly a train rushed by: the brazen dome of the engine flashed: the long white carriages roared; The sun veiled himself for a moment, and the signals loomed in fog; A savage woman screamed at me from a barge: little children began to cry; The untidy landscape rose to life: a sawmill started; A cart rattled down to the wharf, and workmen clanged over the iron footbridge; A beautiful old man nodded from the first story window of a square red house, And a pretty girl came out to hang up clothes in a small delightful garden. O strange motion in the suburb of a county town: slow regular movement of the dance of death! Men and not phantoms are these that move in light. Forgotten they live, and forgotten die. |
Când ți se va urî de turlele acestui târg, De albele-i străzi largi, scânteietoarele-i muzee și monasticele ziduri negre, De-automobile stacojii, tramvaie-mpiedicate și figuri încrezătoare-n sine, Să mergem într-un loc pe care nu-l cunoști, Nici sat și nici oraș – Canalul. Mi-e mult mai drag ca vechiul burg; mai drag ca dealurile dimprejur; Canalul, cel mai drept și falnic dintre râuri. Am cunoscut furtuni și-am tremurat; am plâns, înspăimântat, în beznă; Însă nimic nu mă-nfioară-atât ca apa clară A liniștitului canal pe timp de vară la amiazi. Vezi svelții stâlpi de telegraf și sârmele sub apă? Căzând acolo, trupul ar rămâne spânzurat pe veci De firele dintre pământ și aer. Înalte-s stelele, iar apa e adâncă. M-am întrebat ce-ar face-un om căzut în apă de pe-un stâlp. Ar înota spre mine, dumicat de unde; Un tren ar trece val-vârtej; ar fulgera locomotiva; Vagoane albe, deșirate, ar scrâșni; O clipă s-ar ascunde soarele, semnalele și-ar da de veste-n ceață; Pe-un șlep m-ar huidui o disperată; copilașii ar zbiera; S-ar dezmorți peisajul adormit; un joagăr ar porni; O haraba ar hurui spre cheu, hamali s-ar clătina pe punți; Un moș voinic ar da din cap de la fereastra primului etaj Al unei case cubice și roșii, Și-o fată ar ieși să-ntindă rufe într-o grădiniță. Ciudat e freamătul din suburbia Orașului provincial; ciudat e dansul morții, lin și regulat! Sunt oameni, nu fantome, cei ce joacă-n reflector. Trăiesc uitați și în uitare mor. |
James Elroy Flecker | traducere de Leon Levițchi |