Verbul a piua s-a format de la substantivul piuă („vas de lemn, de metal sau de piatră de diverse forme și mărimi, cu pereții și cu fundul gros, în care se pisează diverse substanțe sau corpuri solide”). Înseamnă „a zdrobi în piuă” (de exemplu, minereuri) sau „a da la piuă o țesătură de lână”. Termenul funcționează în registrul popular (se folosește în Transilvania și în Maramureș) și este sinonim cu a pisa.

Pentru mine, a fost o surpriză atunci când l-am descoperit. Văzându-l, prima dată m-am gândit la „de-a v-ați ascunselea” din copilărie… sau la orice altă activitate care presupunea ieșirea din joacă, revenirea scurtă la realitate, prin semnalizarea cu celebrul strigăt „piua!”. A fost numai o impresie, pentru că nu are legătură cu această piuă, ci cu cealaltă.

Însă, gândindu-mă la asta, tot mi se pare o idee bună, deși dicționarele nu includ acest sens în paginile lor! Cum ar fi să-i putem spune vieții „piua!”, când ne simțim copleșiți și simțim că nu mai facem față la ceea ce se întâmplă? Știu că uneori avem impresia că facem asta, luând câte o decizie definitivă… dar nu sunt convinsă că, în situațiile astea, nu ne lasă de fapt ea în pace puțin, dându-ne răgaz să ne revenim.

Cum ar fi să ne întrebăm, din când în când, ce putem face când celălalt piuează. Când unul are chef de piuat ar trebui să piuăm împreună? Sau e mai bine să piueze fiecare pe rând, pentru ca jocul să nu se strice, să-l ducem mai departe doar piuând câte puțin, când avem nevoie de spațiu și timp?