Verbul a amnistia este un neologism venit din franceză – amnistier. Înseamnă „a acorda amnistie unui infractor” sau „a scoate un delict de sub sancțiunile legii”. Termenul are, prin urmare, un sens propriu – „a acorda printr-o lege o amnistie”, dar și unul figurat – „a ierta, a trece cu vederea”.

Se poate folosi cu referire la deținuții eliberați printr-o amnistie, dar și orice alte situații în care o persoană este scutită de o pedeapsă ori este iertată, scuzată. Fundamental, sensurile verbului sunt legate de cel al substantivului corespunzător – amnistie.

Continuare »

Verbul a încondeia se formează de la cuvântul de bază condei şi are semnificaţii pornind de la obiceiul scriiturii, al desenului ori al înfloririi. Cel mai des întâlnit sens este cel legat de Sărbătorile Pascale şi înseamnă „a împodobi ouăle (de Paşte)”, fiind apoi folosit şi în context mai larg, pentru împodobirea cu desene (făcute cu ajutorul condeiului) a obiectelor de ceramică. În limbajul popular, termenul de poate referi şi la împodobirea de alt tip, însemnând „a înnegri sprâncenele sau genele”.

Verbul are, desigur, şi un sens figurat foarte interesant, deplasat cu totul către spectrul negativ al vocabularului. Se foloseşte deci în loc de „a prezenta în lumină nefavorabilă, a vorbi de rău pe cineva”, având printre sinonime pe a bârfi, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a discredita, a ponegri. Un sens mai rar folosit – şi de care chiar n-am dat prin dicţionare – este specific sferei semantice a şcolii, cu referire la punerea unor note mici, sugerând pedeapsa pentru neştiinţă sau obrăznicie.

Continuare »

Verbul a gunoi a fost o completă şi plăcută surpriză pentru mine. Are – bineînţeles – legătură cu gunoiul, de chiar toate felurile. În sens propriu, înseamnă „a îngrăşa pământul cu gunoi de grajd”, dar se poate referi şi la obiceiul înaripatelor de „a-şi depune excrementele (murdărind ceva)”. Are deci atât semnificaţie pozitivă – când se referă la o activitate umană realizată cu un scop precis, cât şi negativă – atunci când natura îşi vede de treburile ei, iar omul are de suferit. Am găsit vreo două expresii reuşite: a (nu) scoate gunoiul din casă care înseamnă „a (nu) vorbi în prezenţa unor persoane străine despre lucruri compromiţătoare din familie sau din grup”, ori a-i sta cuiva ca gunoiul în ochi – „a supăra, deranja pe cineva”.

Continuare »

Un bărbat e adus în faţa judecătorului pentru că a omorât-o pe soţia lui.
– Fapta dumneavoastră e sub orice critică. Dacă vreţi că tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viaţă, trebuie să ne expunetti motive cât de cât plauzibile care să vă poate reduce pedeapsa.
– Domnule judecător, soţia mea era aşa de proastă încât nu am putut să mă controlez şi a trebuit să o arunc de la balcon.
– Declaraţia dumneavoastră este o mare obrăznicie şi, dacă nu vreţi ca juraţii să vă condamne, trebuie să aveţi argumente cu adevărat plauzibile.
– Păi, să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj, şi la parter locuieşte o familie de pitici. Părinţii au un metru şi copii chiar mai puţin. În ziua respectivă i-am spus soţiei:
– E teribil să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toţi sunt aşa mici!
– Dar – răspunde soţia – sunt o adevărată specie de pirinei.
– Pigmei ai vrut să spui!
– Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele, ştii, de la care se alege cu pistrui.
– Aia se numeşte pigment.
– Mă laşi?! Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
– Ăla se numeşte pergament.
– Cum poţi, dragă, să fii aşa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.
Domnule judecător, vă închipuiţi că mi-am înghiţit cuvântul „fragment“ ca să nu mai continui discuţia asta aberantă. M-am aşezat pe fotoliu şi am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am aşezat bine, că apare soţia mea lângă mine, cu o carte în mâna şi îmi spune:
– Uite, dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor şi se numeşte carte, dacă nu aveai idee ce e aia. Ia şi citeşte Veranda de la Pompadur.
Iau cartea în mâna şi îi spun:
– Draga mea, asta e o carte în limba franceză, Marchiza de Pompadour, nu trebuie să interpretezi numele în română.
– Asta e bună, dragă, îmi dai tu lecţii de franceză mie, care am făcut meditaţii cu un vector de la facultate!
– Ăla nu se numeşte vector, se numeşte lector.
– Eşti prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
– Ăla a fost Hector şi era troian.
– Hector e unitate de măsură a suprafaţei, blegule.
– Ăla e hectar, draga mea.
– Mă uimeşti cu incultura ta. Hectar e o băutură a zeilor.
– Ăla se numeşte nectar – spun eu oftând din adâncul sufletului.
– Habar nu ai, eu ştiu sigur că era şi o melodie pe tema asta, pe care o
cântau două prietene în duo.
– Nu se spune duo, se spune duet.
– Mă scoţi din sărite, eşti aşa de încuiat! Duet e când doi bărbaţi se bat cu săbiile.
– Ăla se numeşte duel.
– Pe dracu’, duel e gaura aia neagră din munte de unde apare trenul.
Domnule judecator, aveam „tunel“ pe limbă, dar am simţit că mi se face negru în faţa ochilor şi nu m-am mai putut stăpâni şi am aruncat-o pe geam.
Linişte în sală… judecătorul ia ciocănelul de pe masă, loveşte cu el puternic şi spune:
– Eşti liber, a fost un caz clar de legitimă apărare. Eu o aruncam deja de la Hector…