Vocabular specific

E atât de cunoscută, încât nici nu mai trebuie spusă

Culmea plăcuţelor de înmatriculare

Verbul a ticăi apare în dicționar cu două articole diferite, care se referă la cuvinte diferite. Primul are etimologie necunoscută și înseamnă „a lucra încet și fără mult spor sau cu multă migală”, echivalent al lui a se mocăi, a se moșmoni, a se mocoși. Cel de-al doilea s-a format prin derivare cu sufixul -ăi și are, în mod evident, legătură cu tic-tacul ceasornicului – „a emite un sunet ritmic caracteristic în timpul funcționării, a face tic-tac”.

Sensul figurat se referă la inimă, când „bate în ritm accelerat și cu putere (sub efectul unei emoții puternice sau al unui efort)”, fiind sinonim cu a zvâcni, a palpita. Un sens învechit și popular stabilește sinonimie cu a se zbuciuma, a se frămînta, a se văita. Alte verbe echivalente sunt a (se) chinui, a suferi, a (se) zbate, a (se) zvârcoli, existând și o serie mai apropiată din punct de vedere fonetic – a tăcăi, a tâcâi.

Ultima oară când am fost la Brașov mi-am cumpărat un ceas cu pisici. Mai trecusem pe acolo în ultimii ani și îmi plăcuse ideea – ceasuri decorative, făcute din viniluri vechi, pe care sunt decupate forme diverse… Încă nu o aveam pe Irish când le-am remarcat, dar nu m-am decis să iau până anul trecut, când m-am întors acasă cu unu și l-am atârnat, mândră, pe perete: eram acum patru pisici în casă.

Ce n-am pus deloc la socoteală a fost faptul că, deși par făcute pentru a funcționa ca ceasornice, nu e o idee bună să le pui baterie. Mai ales dacă le fixezi pe perete cu o bucățică de bandă dublu-adezivă, pe care apoi o dezlipești greu. Nu aveam de gând, oricum, să-l mai dau jos de acolo, dar mă gândisem că se va opri când se va termina bateria și… gata. Nu că se va defecta și că va ticăi de-mi voi lua câmpii pe lângă el!

Imaginați-vă ticăiala iadului, din ce în ce mai nervoasă și mai urgentă, de parcă anunță venirea însăși a sfârșitului celui mare! De fiecare dată când îl aud, îmi fac autocritica, îmi trec în revistă viața și îmi cer iertare pentru toate greșelile greșiților noștri. Și – jur! – n-am avut în viața mea baterie cu viață așa lungă! Toate bateriile pe care le-am folosit până acum m-au lăsat baltă și s-au epuizat cu viteza luminii – asta, nuuuuuu! E mama și tata iepurașului duracell! Când s-o opri, dau petrecere!

Verbul a mușca este un termen cu origine necunoscută, dar foarte des folosit și cu foarte multe semnificații. Înseamnă, în sens general, „a-și înfige colții în ceva și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind)”. Termenul se folosește și pentru insecte, cu sensul de „a pricinui durere, usturime”. Poate avea și o semnificație complet nevinovată, fiind o acțiune necesară în procesul de hrănire – „a rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca)”.

Sensurile figurate sunt foarte interesante – fie „a provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.)”, fie „a ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice”. Dintre sinonime, sunt menționate a împunge, a înghimpa, a înțepa, a pișca, a critica, a încolți, a ațâța, a chinui, a consuma, a frământa, a îmboldi, a îndemna, a munci.

Expresiile sunt de-a dreptul grozave: a-și mușca mâinile sau degetele („a avea remușcări, a regreta, a se căi amarnic; a se înfuria”), a-și mușca limba sau buzele („a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni”), a-l mușca pe cineva de inimă să… („a se lăsa ispitit să…, a fi cât pe-aci să…”), a mușca pământul („a cădea la pământ rănit sau mort; a muri”), a-l mușca șarpele invidiei („a fi cuprins de invidie”).

Pisica mea mușcă. „Te crezi cățel?”, o întrebam când era mică – atât de des, încât probabil se gândea că așa o cheamă. La început eram plină de zgârieturi și răni pe mâini, pentru că, puiuț fiind, Irish nu știa că-mi face rău. Încet-încet, a învățat. Întâi, nu și-a mai folosit gheruțele atunci când ne jucam, iar apoi a descoperit și mușcăturile fără urme.

Nu a renunțat la ele, pentru că pisoiul e pisoi, na! Dar e extraordinar de simpatică atunci când trece ușurel pe lângă piciorul meu, de parcă ar avea vreo treabă pe undeva… răsucește brusc capul și mă prinde ușor de degete, lasă repede și fuge. Nu contenește să mă uimească felul în care pricepe ce are voie și ce nu. Iar dacă face vreun lucru nepermis, îmi pare că știe exact ce face, în ciuda mea!

Verbul a rostui este un derivat al substantivului rost, cu sufixul -ui și are mult mai multe sensuri decât m-aș fi așteptat. Dintre toate, cel pe care îl cunoșteam era „a umple cu un material de etanșizare și a netezi rosturile dintre cărămizile unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei șosele etc. pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie sau de infiltrație”. Evident, nu de pe vremurile când construiam șosele, ci după ce-am tot trecut prin renovări…

Un alt sens care mi-a sunat cunoscut a fost „a procura ceva prin mijloace improvizate”, adică familiara expresie „a face rost de ceva” – văd sinonimia cu a procura, dar habar n-aveam că i se potrivește verbul a rostui! Iar două dintre celelalte explicații vin din zone necunoscute mie: „a forma cu mâna rostul urzelii la războiul de țesut” și „a bate, de o parte și de alta, vârful dinților unei pânze de ferăstrău”.

Mai sunt două utilizări, legate de pragmatismul firesc al omului – „a aranja pe cineva într-un post, într-o situație convenabilă” sau „a așeza conform unor cerințe de ordin practic”, dar acestea mă interesează mai puțin. Pentru că cel mai mult îmi place sensul care are legătură cu rostuirea aceea importantă, a facerii de sine și a găsirii de loc în viața asta: „a așeza, a aranja așa cum trebuie; a face ordine”, deci a rândui cum se cuvine, a nimeri rostul tuturor lucrurilor.

Continuare »