Cuvântul care surprinde cel mai bine „etosul, starea de spirit sau preocupările” anului 2018 este „toxic”, potrivit Oxford Dictionaries, care a încoronat adjectivul ca fiind cuvântul anului. Prin urmare este oficial: anul 2018 este toxic. Cel puțin lexicografic vorbind.
„Toxic” a fost considerat ca având „potențial de durată ca termen de semnificație culturală”.
Continuare »
În limba engleză, regula generală de formare a adverbelor din adjectiv prin simpla adăugare a sufixului -ly are nenumărate excepții. Acestea, dacă nu sunt însușite temeinic, pot crea confuzii de sens.
Un astfel de exemplu este format din cuvintele „low” și „lowly” – care nu sunt cum pot părea.
„Low„, însemnând „jos”, este atât adjectiv, cât și adverb. Ca adjectiv, se poate folosi în astfel de contexte: „This chair is too low to sit in.” Ca adverb, îl putem folosi în propoziții de genul: „Usually birds don’t fly so low.”
Pe de altă parte, „lowly„, ca adjectiv, înseamnă fie „umil”, fie „simplu” (atunci când ne referim la un organism biologic). Poate fi folosit și ca adverb, iar în acest caz înseamnă „într-o manieră modestă”.
| Wee, modest, crimson-tippèd flow’r, Thou’s met me in an evil hour; For I maun crush amang the stoure Thy slender stem: To spare thee now is past my pow’r, Thou bonie gem. |
Sfioasă, albă floricea, A rânduit ce soartă rea Să-ţi frângă azi cormana mea Trupul plăpând? Când viaţa eu n-aş mai putea Să-ţi dau nicicând! |
| If aught of oaten stop, or past’ral song, May hope, chaste Eve, to soothe thy modest ear, Like thy own solemn springs, Thy springs and dying gales, O nymph reserved, while now the bright-haired sun Sits in yon western tent, whose cloudy skirts, With brede ethereal wove, O’erhang his wavy bed; Now air is hushed, save where the weak-ey’d bat With short shrill shriek flits by on leathern wing, Or where the beetle winds His small but sullen horn As oft he rises ‘midst the twilight path Against the pilgrim, borne in heedless hum: Now teach me, maid composed, To breathe some softened strain, Whose numbers stealing through thy dark’ning vale May not unseemly with its stillness suit, As musing slow, I hail Thy genial loved return. For when thy folding star arising shows His paly circlet, at his warning lamp The fragrant Hours, and elves Who slept in flowers the day, And many a nymph who wreathes her brows with sedge And sheds the fresh’ning dew, and lovelier still, The pensive pleasures sweet Prepare thy shad’wy car. Then lead, calm votress, where some sheety lake Cheers the lone heath, or some time-hallowed pile Or upland fallows grey Reflect its last cool gleam. But when chill blust’ring winds, or driving rain, Forbid my willing feet, be mine the hut That from the mountain’s side Views wilds, and swelling floods, And hamlets brown, and dim-discovered spires, And hears their simple bell, and marks o’er all Thy dewy fingers draw The gradual dusky veil. |
Dacă vreun viers de trișcă ori de-oier, Ţi-ar alinta auzul, Evă castă, Ca mândrele-ţi izvoare, Zefiri şi primăveri… Acum, o, Nimfă, când bălaiul soare Stă-n cortul cel de-amurg, cu nori pe poale, Ţesuţi din tort ceresc Peste-aşternut de unde; Văzduhu-i mut; doar lilieci miopi Pe-aripi de piele zbor, ţipând strident Şi-un cărăbuş tot suflă Ursuz în cornul crân, Zburând la scăpătat, pe cărărui Spre peregrini, zănatic zumzăind; Mă-nvaţă-acum, fecioară, Să-ngân un cântec blând, Al cărui stih plutind prin pâcla văii Să nu se-mbie strâmb cu pacea ei, Când, visător, slăvesc Întoarcerea-ţi duioasă! Căci steaua ta, nălţată, când şi-arată Inelul pal pe lampa ce vesteşte Ceas de balsam, iar elfii Câţi ziua dorm prin crâng, Şi multe nimfe cu cununi de stuf Împrăştie-mprospătătoare rouă, Iar dulci visări gătesc Umbroasa ta caleaşcă – Atunci ne du spre lacul neted care Plai gol şi vechi columne-nviorează, Sau munţi pustii răsfrânge În recele lui licăr. Iar când abraşul crivăţ, şfichiul ploii Mă-mpiedică să merg, coliba dă-mi-o Ce din pripor priveşte Spre-avanele puhoaie, Spre sate mici, spre turle-abia zărite – Şi clopotul le-ascultă şi peste tot ia seama Cum tu cu mâini de rouă Ţeşi molcomul amurg… |
| While Spring shall pour his showers, as oft he wont, And bathe thy breathing tresses, meekest Eve; While Summer loves to sport Beneath thy ling’ring light; While sallow Autumn fills thy lap with leaves; Or Winter, yelling through the troublous air, Affrights thy shrinking train And rudely rends thy robes; So long, sure-found beneath the sylvan shed, Shall Fancy, Friendship, Science, rose-lipp’d Health, Thy gentlest influence own, And hymn thy fav’rite name! |
Cât timp vor fi iuţi ploi de Primăvară, Să-ţi spele ţie pleata, blândă Evă, Iar Vara va să zburde Sub zarea ta târzie, Şi-n frunze o să scalde smeada Toamnă, Şi cât urlând prin vajnic vifor, Iarna Îţi va goni alaiul Şi straiele-ţi va smulge – Tot atât timp, sclavi gingăşiei tale, Ştiinţa, Pacea, Visul şi Blândeţea Îţi vor purta pecetea Şi numele-ţi iubi-vor! |
| William Collins | traducere de Tudor Dorin |
| Sweet Auburn, loveliest village of the plain, Where health and plenty cheared the labouring swain, Where smiling spring its earliest visit paid, And parting summer’s lingering blooms delayed, Dear lovely bowers of innocence and ease, Seats of my youth, when every sport could please, How often have I loitered o’er thy green, Where humble happiness endeared each scene! How often have I paused on every charm, The sheltered cot, the cultivated farm, The never-failing brook, the busy mill, The decent church that topt the neighbouring hill, The hawthorn bush, with seats beneath the shade, For talking age and whispering lovers made! How often have I blest the coming day, When toil remitting lent its turn to play, And all the village train, from labour free, Led up their sports beneath the spreading tree, While many a pastime circled in the shade, The young contending as the old surveyed; And many a gambol frolicked o’er the ground, And slights of art and feats of strength went round; And still as each repeated pleasure tired, Succeeding sports the mirthful band inspired; The dancing pair that simply sought renown By holding out to tire each other down; The swain mistrustless of his smutted face, While secret laughter tittered round the place; The bashful virgin’s side-long looks of love, The matron’s glance that would those looks reprove! These were thy charms, sweet village; sports like these, With sweet succession, taught even toil to please; These round thy bowers their chearful influence shed, These were thy charms—But all these charms are fled. Sweet smiling village, loveliest of the lawn, Thy sports are fled, and all thy charms withdrawn; Amidst thy bowers the tyrant’s hand is seen, And desolation saddens all thy green: One only master grasps the whole domain, And half a tillage stints thy smiling plain; No more thy glassy brook reflects the day, But, choaked with sedges, works its weedy way; Along thy glades, a solitary guest, The hollow-sounding bittern guards its nest; Amidst thy desert walks the lapwing flies, And tires their echoes with unvaried cries. Sunk are thy bowers, in shapeless ruin all, And the long grass o’ertops the mouldering wall; And, trembling, shrinking from the spoiler’s hand, Far, far away, thy children leave the land. Ill fares the land, to hastening ills a prey, Where wealth accumulates, and men decay: Princes and lords may flourish, or may fade; A breath can make them, as a breath has made; But a bold peasantry, their country’s pride, When once destroyed, can never be supplied. A time there was, ere England’s griefs began, When every rood of ground maintained its man; For him light labour spread her wholesome store, Just gave what life required, but gave no more: His best companions, innocence and health; And his best riches, ignorance of wealth. But times are altered; trade’s unfeeling train Usurp the land and dispossess the swain; Along the lawn, where scattered hamlets rose, Unwieldy wealth and cumbrous pomp repose; And every want to oppulence allied, And every pang that folly pays to pride. Those gentle hours that plenty bade to bloom, Those calm desires that asked but little room, Those healthful sports that graced the peaceful scene, Lived in each look, and brightened all the green; These, far departing seek a kinder shore, And rural mirth and manners are no more. Sweet Auburn! parent of the blissful hour, Thy glades forlorn confess the tyrant’s power. Here as I take my solitary rounds, Amidst thy tangling walks, and ruined grounds, And, many a year elapsed, return to view Where once the cottage stood, the hawthorn grew, Remembrance wakes with all her busy train, Swells at my breast, and turns the past to pain. |
Tu, Auburn drag! Sat mândru de câmpie Cu vajnici oameni, spor şi hărnicie. La tine primăvara-ntâi sosea Şi tot la tine vara zăbovea. Voi colţuri de odihnă şi visare, De joc, de tinereţe trecătoare. O, cât am colindat pe plaiu-ţi verde, Şi tihna cât ştia să mă dezmierde! A tale haruri cât m-au desfătat: Hambarul plin, ogorul semănat, Şi moara harnică pe-al gârlei mal, Biserica bătrână-n vârf de deal, Popasuri sub umbrarul de gherghine Cu şoapte dulci sau sfaturi să aline. Venea şi ziua mult blagoslovită Cu-al său răgaz, când munca-i isprăvită, Când mic cu mare,-ntregul sat, Se aduna sub pomul cel rotat, Cei vârstnici urmărind cum se avântă Cei tineri, la întrecere şi trântă. Se încingeau la joc şi dibăcie Şi toţi se străduiau dintâi să fie. De trânta ajungea plictisitoare Taraful se pornea cu înfocare. Perechile săltau în pas vioi, Pân-ostenind, în joc erau doar doi. Câte-un flăcău mai smead şi ruşinos, Isca mult haz şi chiot pe din dos, Codane aruncau sfios ocheade, Neveste şuşoteau că nu se cade. Asemeni bucurii te-nconjurară Căci munca nu era nicicât povară. Sat mândru! Desfătare de nespus! Asemeni bucurii acum s-au dus. Cândva mândria-ntregului ţinut, Azi – râsul, veselia, s-au trecut. Aici se simte mâna de tiran Şi întristarea creşte an de an. Un singur domn le stăpâneşte toate, Iar plugul trage brazda jumătate. Pârâul fără unde viorii Se scurge-alene printre bălării, Iar prin vâlcele-un oaspe solitar – Posacul, tânguiosul călifar. Ici-colo, prin hăţişuri se mai zbat Nagâţi, ţipând târziu şi speriat. Umbrarele încet s-au năruit, Iar ierburi suite-un zid părăginit, Şi tremurând de-a despotului groază, Pe rând, copiii tăi se-nstrăinează, Metehnelor căzându-le în mreajă, Momiţi de bani – amăgitoare vrajă! O vorbă doar, cocioaba în palat O poate preschimba. S-a întâmplat. Dar mândra ţărănime de-a pierit, Rămâne veşnic de nenlocuit. Cândva destinul nu era hapsân Şi fiecare hat şi-avea stăpân. Cinstita muncă răsplătea pe-oricare. Lipsiţi erau de gânduri râvnitoare. Prietenă era doar cuviinţa, S-adune bani şi-avere – neştiinţa! Dar în zadar! Nepăsătorii ani, Încalecă glii şi-i pradă pe ţărani. Dolinele aveau odat’ cătune – Acum au fală şi deşertăciune. Fac casă bună griji cu pricopseala, Şi neghiobia-ajută jecmăneala. Cândva un ceas era eternitate, Dorinţele – modeste, cumpătate. Întreceri şi hârjoane inocente Străluminau şi chipuri şi momente. Dar ghiduşii şi vorbă înţeleaptă Spre-un alt liman mai bun se-ndreaptă. Tu, mândru Auburn! Vatră de minuni! Tiranu-ţi fură glia din străbuni! Şi tot cutreierând, drumeg pribeag, Potecile sărmanului meleag, Cu case podidite de verdeaţă, Toţi anii duşi răsar din nou din ceaţă. În piept se-adună şir icoane vii, Dar dor nespus, gândind la ce va fi! |
| Oliver Goldsmith | traducere de Veronica Focşeneanu |
| Fair is my Love and cruel as she’s fair; Her brow-shades frown, although her eyes are sunny, Her smiles are lightning, though her pride despair, And her disdains are gall, her favours honey: A modest maid, deck’d with a blush of honour, Whose feet do tread green paths of youth and love; The wonder of all eyes that look upon her, Sacred on earth, design’d a Saint above. Chastity and Beauty, which were deadly foes, Live reconcilèd friends within her brow; And had she Pity to conjoin with those, Then who had heard the plaints I utter now? For had she not been fair, and thus unkind, My Muse had slept, and none had known my mind. |
Frumoasă-i Doamna mea precât de crudă; Se-încruntă des, deşi privirea-i râde; Trufaş zâmbind, nădejdi surâsu-i nu dă; E miere-alintu-i, dar dispreţul – gâde. Podoabă – cinstea sa; sfioasa fată, Călcând poteca dragostei, încântă Toţi ochii care către dânsa cată: Cum pe pământ, şi-n cer ea fi-va sfântă. Frumseţea şi fetia, vechi vrăjmaşe, Făptura ei le-împacă foarte bine; Iar dac-ar şti şi-n milă să le-înfaşe, Au nu s-ar stinge-atunci prelungi suspine? Dar, Doamna mea de n-ar fi fost şi rea, Nicicui cât sufăr Muza-mi nu spunea. |
| Samuel Daniel | traducere de Tudor Dorin |
© 2024 blog.ro-en.ro