! ghinionist (ghi-ni-o-nist) primeşte, pe lângă valoarea substantivală consemnată anterior, şi valoare adjectivală, masculin cu pluralul ghinionişti şi femininul ghinionistă-ghinioniste

! ghionoaie (ciocănitoare) se desparte tot ghi-o-noa-ie, dar suferă câteva modificări faţă de vechea normă, având acum o singură formă de genitiv-dativ – ghionoaiei şi de plural – ghionoaie

! ghiotura se foloseşte exclusiv în locuţiunea adverbială cu ghiotura („în număr, în cantitate mare; fără nicio deosebire, cu grămada”)

! ghiudén / ghiudém (prima silabă este ghiu-) apare ca substantiv neutru, care are şi formă de pluralul ghiudenuri / ghiudemuri când e vorba de sorturi („cârnat uscat, presat şi foarte condimentat”)

* giardia se desparte giar-di-a, substantiv feminin cu genitiv-dativul giardiei

Dacă n-ai ghinion

Toată lumea crede că ştie ce este o ironie. De fapt, chestiunea e destul de încâlcită. Mai ales la americani.

„Ironic” nu înseamnă „ghinionist”, „interesant” sau „întâmplător”, deşi aceşti termeni deseori sunt folosiţi interşanjabil în Statele Unite. Şi această folosire greşită nu i-a ocolit nici pe lingvişti.

Cert este că incertitudinea legată de definiţia termenului „ironic” persistă şi e veche de zeci de ani. „Ironic” este pe lista de 58 de termeni frecvent folosiţi greşit în limba engleză, întocmită de lingvistul Steven Pinker de la Harvard, şi se află în topul cuvintelor cele mai accesate în varianta online a dicţionarului Merriam-Webster.

Prin urmare ce înseamnă ironia cu adevărat şi de unde vine confuzia asta? O parte a stării de ambiguitate provine din faptul că sunt nu mai puţin de trei definiţii ale termenului în unele dicţionare. Este vorba despre ironia socratică (metodă filozofică antică) şi ironia dramatică (tehnică retorică şi literară), dar definiţia care ne interesează – şi care este cea mai dezbătută – este ironia situaţională. Aceasta survine, aşa cum o defineşte Oxford English Dictionary, atunci când „o situaţie sau un eveniment par deliberat contrare cu ceea ce se aşteaptă şi adesea sunt amuzante într-un mod neaşteptat.”

Importantă, conform puriştilor, este partea deliberat contrară – ca o situaţie să fie ironică, trebuie să fie opusul a ceea ce se aşteaptă, nu doar o coincidenţă amuzantă.

Nu toţi lingviştii au totuşi această viziune limitată. Campionii sporirii limbajului fluid, Merriam-Webster argumentează că cei care folosesc „ironic” cu sensul de „întâmplător” nu greşesc, de fapt, ci nu fac decât să fie pionieri. Editorii spun: „Termenul ironie se aplică evenimentelor care sunt întâmplătoare şi, în vreme ce unii consideră că e o folosire incorectă, e doar una nouă.”

Verbul a (se) doftorici s-a format din forma populară doftor a substantivului doctor, având chiar și o formă mai apropiată de acesta din urmă – a doctorici, folosit în registrul familiar. Termenul înseamnă, mai întâi, „a îngriji un bolnav folosind (mai ales) mijloace empirice”, dar poate fi echivalent, atunci când se folosește reflexiv, cu „a se trata, a se vindeca (în urma unui tratament)”.

În mod surprinzător, sinonimele sunt extrem de numeroase: a căuta, a îndrepta, a înfiripa, a îngriji, a însănătoși, a întrema, a înzdrăveni, a lecui, a reface, a restabili, a ridica, a tămădui, a trata, a vindeca. Niciunul nu mi se pare că sună, însă, atât de interesant. Iar doftoriceala este, unde mai pui, la îndemâna tuturor în era internetului.

Continuare »

Verbul a calcula pare a fi un produs al relatinizării (din calculare), pătruns în limba română sub influența francezei (calculer). Este un verb tranzitiv și are două sensuri principale, primul dintre acestea referindu-se la substantivul din aceeași familie lexicală – „a face un calcul”, sinonim cu a socoti, a determina, a măsura și a număra, sau cu a aprecia, a estima, a evalua, a potrivi (dacă este vorba depre o aproximare).

Cealaltă semnificație des utilizată are în vedere acțiunea de „a elabora planuri, proiecte, combinații etc.”, situație în care poate fi sinonim cu a elabora (din timp), a fixa, a stabili. O accepție rară și figurată a verbului este „a reflecta la consecințele unui lucru”, cu referire la felul în care ne gândim pașii și anticipăm mutările, pentru ca proiectele noastre să aibă succes sau (cel puțin) să nu aducă prejudicii serioase.

Continuare »

În prezent, prin „ostracizare” se înţelege îndepărtarea cuiva din viaţa publică sau dintr-o colectiv, excludere, exilare, surghiunire. Termenul a fost preluat în mai multe limbi, mai ales pe filiera franceză, din greacă. Iar etimologia este cât se poate de interesantă.

Odată cu inventarea democraţiei, Atena antică avea un mijloc uimitor de simplu de a scăpa de membrii mai puţin dezirabili ai societăţii sale. Ostracizarea, aşa cum se numea metoda, consta în scrierea numelor cetăţenilor Atenei pe care societatea dorea să-i elimine pe plăcuţe de ceramică (cunoscute drept „ostrakon”). Ghinionistul atenian al cărui nume avea cea mai mare frecvenţă de apariţie era apoi îndepărtat din oraş pentru o perioadă de 10 ani.