Verbul a calcula pare a fi un produs al relatinizării (din calculare), pătruns în limba română sub influența francezei (calculer). Este un verb tranzitiv și are două sensuri principale, primul dintre acestea referindu-se la substantivul din aceeași familie lexicală – „a face un calcul”, sinonim cu a socoti, a determina, a măsura și a număra, sau cu a aprecia, a estima, a evalua, a potrivi (dacă este vorba depre o aproximare).

Cealaltă semnificație des utilizată are în vedere acțiunea de „a elabora planuri, proiecte, combinații etc.”, situație în care poate fi sinonim cu a elabora (din timp), a fixa, a stabili. O accepție rară și figurată a verbului este „a reflecta la consecințele unui lucru”, cu referire la felul în care ne gândim pașii și anticipăm mutările, pentru ca proiectele noastre să aibă succes sau (cel puțin) să nu aducă prejudicii serioase.

Mi se pare interesant faptul că termenii acestei familii lexicale vin de la calculus, adică pietricelele folosite pentru a face operațiile matematice în vechime. Și cumva, calculele au și astăzi legătură cu pietrele… Mai măricele… De aruncat în capul celor care își bat joc de calculele făcute pentru proiectele tale și te fac să-ți depășești bugetul de 2-3 ori…

De cele mai multe ori, e vorba de rea-voință sau nepăsare, uneori de lipsă de omenie sau, pur și simplu, de ghinion. Cine nu știe ce-nseamnă asta n-a trăit destul. Toate se așeză când vor ele, cum vor ele, și nicicum nu se poate altfel. E posibil să-ți fie rău tot făcându-ți calcule peste calcule, că tot degeaba! Singurul lucru cu adevărat productiv pe care poți să-l faci este să-ți calculezi banii. Și prietenii care te pot împrumuta cu ai lor, atunci când se termină ai tăi. În rest, calculezi degeaba!