Verbul a cumpăra înseamnă, în sens propriu, „a intra în posesiunea unui lucru, plătind contravaloarea lui cu bani”. Termenul este, deci, folosit în primul rând cu referire la obiecte şi lucruri care pot fi obţinute contra plată. Din acest punct de vedere, sinonimele sunt relativ numeroase: a achiziţiona, a lua, a procura, a târgui; dicţionarele precizează şi regionalisme – a surzui, şi arhaisme – a neguţa, a scumpăra. Un sens mai rar utilizat face trimitere la capacitatea de a „cumpăra” din ochi, adică de a examina, a aprecia, a preţălui, a calcula, a evalua, a măsura, a socoti. Operaţiunea se face pentru a estima o eventuală valoare, scopul fiind acela de a nu se lăsa înşelat, căci, până la urmă, nu e problema vânzătorului dacă-i „cumperi mâţa-n sac”.

Expresia aceasta se referă la mărfurile cumpărate fără a verifica, în prealabil, calitatea, dar şi la felul în care acceptăm lucruri, idei, istorii, fără să ne asigurăm de veridicitatea lor. Dar dacă e vorba de poveşti zise din om în om, avem şi noi disclaimer-ul nostru: „cum am cumpărat-o, aşa o vând” se spune, pentru a sugera că nu ne aparţin eventualele erori sesizate. Fascinant mi se pare transferul de sens dinspre firescul obicei de a cumpăra lucruri, înspre figuratul „a câştiga pe cineva de partea sa plătindu-l”, context în care sinonimia cu a mitui, a corupe este aproape desăvârşită. Sfera de utilizare este amplă, căci se pot cumpăra părţi din corpul unui om, omul cu totul, sufletul ori conştiinţa lui… Fără să ne gândim exclusiv la echivalenţe pecuniare, se spune că fiecare dintre noi are un preţ… Iar unii pot fi chiar luaţi pe nimic.