! a se îndărătnici trece în clasa reflexivelor, verb cu indicativul prezent el se îndărătniceşte, imperfectul el se îndărătnicea, conjunctivul prezent să se îndărătnicească

* îndărătu- este prepoziţie care cere dativul – îndărătu-i

! a se îndeletnici este verb reflexiv cu indicativul prezent el se îndeletniceşte, imperfectul se îndeletnicea şi conjunctivul să se îndeletnicească

* îndemâna apare ca element al locuţiunii prepoziţionale la îndemâna. Din aceeaşi familie lexicală, verbul !a se îndemâna trece în clasa reflexivelor (modificarea este surprinzătoare, deoarece termenul face parte din fondul vechi al limbii); are indicativul prezent se îndemânează. Termenul !îndemână este recomandat pentru utilizarea în locuţiunea adverbială la îndemână.

! îndestul este termen învechit, adjectiv masculin cu pluralul îndestui şi femininul îndestulă-îndestule

Cambridge Dictionary a dezvăluit cuvântul anului 2020 și acesta este “quarantine” (“carantină”), după ce a căpătat un sens nou în timpul pandemiei de coronavirus.

Editorii au spus că termenul “carantină” a fost cel de-al cel mai căutat cuvânt din acest an – și iese în evidență dacă renunțăm la cuvintele care se repetă în majoritatea anilor, și anume “hello” (“salut”) pe primul loc și “dictionary” (“dicționar”) pe al doilea.

A învis la limită alte cuvinte finaliste, “pandemic” și “lockdown”, care au fost, de asemenea, printre cele mai căutate între ianuarie și sfârșitul lunii octombrie 2020.

Continuare »

Până la finalul lunii aprilie, cuvântul anului 2020 părea deja clar. “Unprecedented” (“fără precedent”) a devenit adjectivul de care toată lumea s-a lovit și pentru care nu putea să găsească un sinonim potrivit. Jocul părea încheiat. Și totuși, alegerea finală a Oxford Dictionaries e descrisă altfel, întrucât pentru prima oară a fost imposibil să aleagă un singur cuvânt al anului.

La fel ca noi, limbajul a trebuit să facă față unui număr mare de noi realități în 2020 și să se adapteze nu doar o singură dată, ci de mai multe ori. Așadar, Oxford a concluzionat că anul acesta, în mod unic, sfera și amploarea schimbării nu ar putea fi încapsulate într-un singur termen. În schimb, au prezentat o serie de cuvinte a căror utilizare a crescut în 2020. De la “conspiracy theory” („teoria conspirației”) la “anthropause”, (de la “anthropo-”, care înseamnă “cu privire) și “pause”, când planeta a avut timp să respire), rezultatul nu este un instantaneu, ci o panoramă lingvistică.

Continuare »

Vebul a conjectura vine din limba franceză – conjecturer, la rândul lui provenit din latină – conjecturare. Termenul are legătură cu substantivul cu care se înrudește – conjectură (părere neconfirmată, opinie bazată pe aparențe; ipoteză, presupunere, prezumție, supoziție). Înseamnă, prin urmare, „a face o conjectură”, adică „a judeca după aparențe, prin conjectură”, fiind sinonim cu a presupune, a bănui.

Atunci când l-am întâlnit prima dată, verbul acesta mi s-a părut extrem de ciudat… Nu mă refer neapărat la aspectul lui sonor neobișnuit sau la raritatea utilizării sale, cât la felul în care, deși are aceste caracteristici, este foarte des întâlnit în viața noastră comună: conjecturăm de un miliard de ori pe zi, fără ca măcar să ne dăm seama. De fapt, fără ca măcar să cunoaștem termenul, pentru că – nu așa? – sună destul de prețios.

Și asta n-ar fi încă o problemă, dacă rezultatele la care am ajunge conjecturând ar fi interpretate drept ceea ce sunt: concluzii nefondate ale unor raționamente poate greșite, neverificate și, probabil, fără bază reală ori valoare de adevăr. Însă, de cele mai multe ori, facem presupuneri și ne construim opiniile pe aparențe, considerând în mod eronat că „avem dreptate” în a judeca una sau alta. Evident, uneori e posibil să fie așa, dar… n-am putut să nu mă opresc puțin pentru a reflecta asupra lejerității cu care înlocuim, destul de des, adevărul cu părerile noastre.

Verbul a (se) neliniști este un derivat regresiv de la adjectivul neliniștit, printr-un proces destul de sinuos. Adjectivul s-a format, la rândul lui, prin derivare de la liniștit – obținut prin conversiune din participiul verbului a liniști. Prin urmare, între cele două verbe există o legătură, dar nu cea directă, pe care am bănui-o.

Înseamnă „a-și pierde sau a face să-și piardă liniștea sufetească” ori „a se umple de neliniște”, iar sinonimele sunt extrem de numeroase, dar și foarte diferite, în funcție de nivelul neliniștii: a (se) alarma, a (se) agita, a (se) frământa, a (se) intriga, a (se) îngrijora, a-i păsa, a se sinchisi, a (se) speria, a se teme, a (se) tulbura, a se zbuciuma, a se zvîrcoli.

Între ele, se remarcă, de asemenea, un termen livresc – a (se) impacienta și câteva regionalisme – a bindisi, a se cioșmoli, a (se) îngrija, a (se) îngriji, a (se) lărmui. În anumite situații extreme, temenul medical corespunzător este a angoasa. Relația de antonimie pare să fie mult mai simplu de stabilit, pentru că dicționarele indică o singură posibilitate – a (se) domoli.

Toată adolescența am suferit de insomnii. Groaznice. Adormeam spre dimineață, noapte de noapte, până cedam de oboseală. Dormeam apoi ca ursu’ vreo câteva nopți și o luam de la capăt… Pe măsură ce am înaintat în vârstă, lucrurile s-au mai așezat. Cred că am învățat să dorm, dar am și devenit mai pricepută în a îndepărta factorii perturbatori.

Dorm destul de mult și destul de bine, mă odihnesc suficient, mai ales în perioadele în care sunt foarte ocupată. Adorm ușor și relativ devreme, însă, din timp în timp, undeva pe la 3-4 spre dimineața, toate problemele pământului vin peste mine. Mă trezesc, și pe suflet mi se așterne un soi de agitație, îngrijorare, o panică nelămurită, care nu-mi mai dă pace.

Evident, anxietatea mea are întotdeauna motive reale, adică nu vin din senin și știu exact cauza care mă neliniștește, dar lucrurile capătă niște proporții uriașe și imposibil de controlat, iar eu îmi aduc aminte de insomniile grele ale adolescenței… Și mă calmez dintr-odată, pentru că știu că dimineață, pe lumină, totul va fi bine, iar demonii vor intra la loc, în cutiuțele lor mici. Ce bine că învățăm, în timp, să-i domolim!

Verbul a (se) ascunde este vechi de când lumea… Lumea noastră, vreau să zic, pentru că vine din latinescul abscondere, motiv pentru care are extrem de multe utilizări, chiar dacă sensurile lui sunt relativ puține (de pildă, DEX-ul precizează doar două). Poate fi tranzitiv și reflexiv – „a (se) sustrage intenționat vederii, a (se) pune într-un loc ferit, a (se) așeza într-un loc în care să nu poată fi văzut și găsit”. Sensul figurat se referă la „a face să nu fie cunoscut, știut, înțeles de alții” – atunci când complementul este un abstract (faptă, gând, sentiment, emoție etc.).

Găsite prin dicționare, derivatele acestor sensuri sunt, de exemplu, cele care oferă explicații suplimentare, indicând cauza („a se feri de cineva din pricina sfielii, fricii, rușinii”), referindu-se exclusiv la anumite circumstanțe („a intra în nori”, despre soare, lună, stele) ori având utilizări regionale („a pune bine, la păstrare ceva” în Bucovina).

Foarte faină este expresia a se ascunde după deget „a încerca să se dezvinovățească cu argumente nevalabile, a căuta să-și tăinuiască o vină evidentă, a-și ascunde o vină în chip stângaci; a recurge la tot felul de pretexte și subterfugii în încercarea de a se eschiva de la o sarcină / de la o responsabilitate”. Există, de asemenea, și expresii care echivalează sensul verbului – a pune batista pe țambal, a ține (pe cineva) sub obroc.

Sinonimele sunt destul de numeroase: a acoperi, a blătui, a disimula, a (se) dosi, a minți, a mușamaliza, a (se) pitula, a tăinuia, a (se) mistui, a (se) tăinui, a palma, a (se) piti, a (se) pitula, a (se) mătrăși, a (se) mitoși, a se băga, a (se) feri, a masca, a voala, a (se) camufla, a (se) deghiza, a (se) masca, a înăbuși. Dintre antonime, dicționarele menționează a arăta, a destăinui, a etala, a evidenția, a manifesta, a mărturisi.

Pisicii mele îi place teribil să se ascundă în plicul de la palpumă. Imediat cum termin de pregătit patul pentru culcare, se strecoară prin deschizătura lenjeriei, se refugiază într-un colț și rămâne nemișcată acolo. Uneori adoarme buștean, alteori pare să mă pândească, cu urechile atente la orice mișcare din cameră, iar dacă încerc să-mi bag nasul în plapuma ei, sare cu agilitatea unei sălbăticiuni să mă pedepsească. Mă distrează teribil joaca asta a noastră de fiecare seară și mă întreb, uneori, care dintre noi e jucăria și care-i jucătorul!