În perioada 16-21 aprilie 2018, la București are loc cea de a III-a ediție a Masterclass-ului de traducere literară: „Lidia Vianu’s Students Translate”. De această dată, în centrul atenției se află proza scurtă contemporană din România. Cinci scriitori britanici, însoțiți de o editoare londoneză, anume Susan Curtis, Anne Stewart, Caroline Carver, Kavita A. Jindal, Peter Phillips și Dorothy Yamamoto, sosesc la București pentru a lucra împreună cu studenții de la Universitatea din București, dar și de la alte universități din țară, pe traduceri din scrierile unor prozatori precum: Dan Lungu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Lavinia Branişte, Marius Chivu sau Radu Paraschivescu.

Timp de 5 zile, la sediul Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru 38 şi al Muzeului Naţional al Literaturii Române, textele traduse în prealabil de către studenţi sunt stilizate de către oaspeții britanici sosiți la București. Versiunea acestor echipe mixte româno-britanice este publicată într-o antologie bilingvă de proză contemporană, atât pe hârtie, la Editura MNLR, cât şi la Contemporary Literature Press, editura online a Universităţii din Bucureşti.

Continuare »

Verbul a vorbi face parte din familia lexicală a substantivului vorbă (de la care s-a și format), însemnând „a avea facultatea de a articula cuvintele, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții”, stabilind sinonimie cu a grăi, a rosti, a spune, a zice. Varianta intranzitivă se referă la „a sta de vorbă” (a comenta, a discuta, a se întreține, a se înțelege, a se învoi, a se sfătui, a tăifăsui) ori la „a face o expunere; a ține un discurs”.

Există și o mulțime de sensuri adiacente – „a se adresa cuiva” ori „a se exprima într-o anumită limbă” ori „a-și spune cuvântul, a-și exprima voința”. Cele mai frumoase mi se par sensurile figurate, de pildă, felul în care toate lucrurile din jur și toate faptele noastre vorbesc despre noi („a face dovadă; a pleda în favoarea cuiva” – a adeveri, a atesta, a confirma). Pe lângă sinonimele menționate până acum, ar mai fi foarte, foarte, foarte multe regionalisme și arhaisme; aleg, la întâmplare, a blești, a glăsi, a băsădi, a turvini, a vorovi etc. Antonimul pare a fi unul singur – a tăcea.

Continuare »

Verbul a (se) relativiza este neologism venit, conform etimologiei indicate de dicționar, din germanul relativieren și înseamnă, în forma sa reflexivă, „a căpăta un caracter relativ”. Atunci când este folosit cu valoarea tranzitivă, se referă la „a da, a imprima un caracter relativ; a face să se relativizeze”, mai ales atunci când este vorba despre afirmații. Sinonime pare a nu avea.

De la Einstein încoace (și nu mă refer la principiile fizicii, care îmi depășesc sfera de competență), omenirea a acceptat – ca principiu general – că totul este relativ. Totul se supune, evident, unor legi generale și imuabile, dar felul în care ne raportăm la ele (sau le raportăm la alte elemente din jur) le conferă un caracter flexibil și interpretabil.

Continuare »

Despre ce ar trebui făcut şi modalităţi de convingere

Verbul cel mai potrivit zilelor acestora pare să fie a (se) înveseli. Cel puţin dacă vorbim despre pulsul nestăvilit al naturii, care începe să fiarbă şi să bolborosească în sinele său clocotitor. Semnificaţia de bază a termenului se referă la „a deveni sau a face să fie vesel, voios, binedispus”, stabilind sinonimie cu a (se) (bine)dispune, a (se) distra, a (se) îmbucura, a (se) învoioşa, a (se) veseli. Foarte multe dintre antonime se circumscriu mai curând acestei sfere a sensurilor – a (se) indispune, a (se) întrista, a (se) mâhni, a (se) mohorî, a (se) posomorî, a (se) scârbi. Însă verbul funcţionează, de asemenea, şi în dimensiunea figurată, însemnând „a face să fie mai puţin mohorât, întunecat, monoton”, devenind, astfel, sinonim cu a (se) însenina, a (se) deschide, a (se) lumina.

Continuare »

Verbul a blestema este vechi de când limba, probabil ca şi obiceiul. Cel dintâi sens indicat de dicţionare se referă la „a invoca urgia divinităţii împotriva cuiva”, moment în care trimite la a afurisi, a anatemiza şi a excomunica. Termenul funcţionează şi în spaţiul laic, cu diferite grade de intensitate, de la simpla aruncare cu zisa – „a vorbi de rău pe cineva” (sinonim cu a ponegri, a defăima) până la adevărata artă. Mi se pare interesant felul în care dicţionarele fac diferenţă între simpla rostire a unor termeni din această sferă – „a exprima, a rosti un blestem împotriva cuiva”, şi o oarecare nuanţă faptică, de acţiune – „a supune unui blestem, a condamna la nenorocire”, care depăşeşte simpla rostire a vorbei la mânie.

Dincolo de convingerea mea interioară că tot blestemul se întoarce asupra celui care i-a dat drumul în lume, e captivant felul în care rostirea acestuia poate fi, de la început, îndreptată împotriva propriei persoane, atunci când asimilează gestul de „a cârti, a se revolta împotriva vieţii, a soartei” (deja nenorocite, din câte se vede, deci fără vreo noimă şi necesitate a adăugirii şi agravării afuriseniei). Şi, tot astfel, e de remarcat nuanţa reflexivă, cea care se referă la „a face jurământ, a se jura”, luând asupră-şi blestemul drept pedeapsă, recunoscut meritată, şi asumată în caz de vină. Cele mai des folosite sinonime, extrem de încărcate conotativ, sunt a înjura, a ocărî şi a huli.

Continuare »