Toată lumea crede că ştie ce este o ironie. De fapt, chestiunea e destul de încâlcită. Mai ales la americani.

„Ironic” nu înseamnă „ghinionist”, „interesant” sau „întâmplător”, deşi aceşti termeni deseori sunt folosiţi interşanjabil în Statele Unite. Şi această folosire greşită nu i-a ocolit nici pe lingvişti.

Cert este că incertitudinea legată de definiţia termenului „ironic” persistă şi e veche de zeci de ani. „Ironic” este pe lista de 58 de termeni frecvent folosiţi greşit în limba engleză, întocmită de lingvistul Steven Pinker de la Harvard, şi se află în topul cuvintelor cele mai accesate în varianta online a dicţionarului Merriam-Webster.

Prin urmare ce înseamnă ironia cu adevărat şi de unde vine confuzia asta? O parte a stării de ambiguitate provine din faptul că sunt nu mai puţin de trei definiţii ale termenului în unele dicţionare. Este vorba despre ironia socratică (metodă filozofică antică) şi ironia dramatică (tehnică retorică şi literară), dar definiţia care ne interesează – şi care este cea mai dezbătută – este ironia situaţională. Aceasta survine, aşa cum o defineşte Oxford English Dictionary, atunci când „o situaţie sau un eveniment par deliberat contrare cu ceea ce se aşteaptă şi adesea sunt amuzante într-un mod neaşteptat.”

Importantă, conform puriştilor, este partea deliberat contrară – ca o situaţie să fie ironică, trebuie să fie opusul a ceea ce se aşteaptă, nu doar o coincidenţă amuzantă.

Nu toţi lingviştii au totuşi această viziune limitată. Campionii sporirii limbajului fluid, Merriam-Webster argumentează că cei care folosesc „ironic” cu sensul de „întâmplător” nu greşesc, de fapt, ci nu fac decât să fie pionieri. Editorii spun: „Termenul ironie se aplică evenimentelor care sunt întâmplătoare şi, în vreme ce unii consideră că e o folosire incorectă, e doar una nouă.”

Nu ştiu dacă ai observat, dar verbul „a milita” are aceeaşi rădăcină ca substantivul „militar” şi toate neamurile lui războinice.

Nu-i o coincidenţă. Vin pe filiera franceză de la latinescul „militare”, care însemna „a lupta”. Dar nu orice luptă, ci cea cu arma în mână, pe viaţă şi pe moarte, cum fac soldaţii în războaie.

Aşadar, etimologic vorbind, „a milita” înseamnă „a lupta” – chiar şi cu vărsare de sânge. Desigur, limba nu evoluează atât de logic; în timp, „a milita” a căpătat o altă coloratură. Dar totuşi, cunoscând etimologia, să nu-mi spui că nu te va încerca un zâmbet ironic când vei auzi exprimări precum „militez împotriva războiului” sau „militez pentru pace”.

Limbajul este o vietate minunată, care evoluează, iar noi ne supunem capriciilor sale. Dicţionarele nu scapă nici ele de puterea capriciului lingvistic şi poate de aceea Oxford Dictionaries a ales un emoji drept cuvântul anului 2015, şi anume cel cunoscut oficial drept „faţa cu lacrimi de bucurie”. Şi nu, asta nu înseamnă că va fi adăugat în dicţionar.

Anul trecut a fost „vape”. Anul dinainte a fost „selfie”. În fiecare an începând cu 2004, Oxford Dictionaries a selectat un cuvânt oficial al anului, iar conform ultimei conferinţe de presă, reprezintă „un cuvânt sau o expresie alese să reflecte anul care s-a încheiat în limbaj.”

Continuare »

Cititorii cu experienţă recunosc cuvinte întregi cam în aceiaşi manieră în care recunosc un chip, spun cercetătorii care au observat schimbările în scanările creierelor care apar în momentul în care adăugăm un cuvânt nou în “dicţionarul visual”. Cuvintele nu sunt citite literă cu literă, aşa cum o fac copiii de clasa întâi după cum le spune învăţătorul să procedeze când încep să înveţe să citească.

Aceste rezultate ar putea ajuta la descoperirea unor modalităţi mai bune de a preda cititul persoanelor cu dificultăţi de auz sau dislexie, declară autorii lucrării de la Centrul Medical al Universităţii Georgetown, Washington, D.C, SUA, publicată în Journal of Neuroscience.

Continuare »

Verbul a boteza face parte dintre acelea care confirmă interesanta coincidenţă a momentului formării poporului român cu cel al creştinării sale. Termenul face parte din fondul vechi al limbii şi a apărut prin evoluţie firească din latinescul „batizare-baptizare”, desemnând acţiunea de a supune sau a se supune botezului. Cel care o realizează este, pe de o parte, preotul care oficiază ceremonia de creştinare, iar pe de altă parte, cel care are calitatea de naş sau naşă pentru copil. Ritualul presupune primirea în rândul credincioşilor a unui nou-născut, prin atribuirea unui nume întru Hristos, dar aceasta nu este singura circumstanţă în care se utilizează termenul. Una dintre celelalte situaţii are, de asemenea, valenţe religioase, şi se referă la stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti.

Numitorul comun al tuturor sensurilor pe care le acumulează cuvântul pare să fie prezenţa apei, pentru că odată ieşiţi din sfera sacră, orice udare sau stropire poate purta, în sens mai mult sau mai puţin ironic, denumirea de „botez”, la fel ca şi orice încercare de a da un nume (de batjocură), un supranume sau o poreclă. În ultimă instanţă, simpla amestecare cu apă a laptelui, a vinului sau a rachiului, pentru a câştiga un ban în plus are, în limbaj familiar şi ironic, aceeaşi denumire.

Continuare »

Coincidenţă lingvistică cu bucluc