23 ian.
Împotriva adormitului la volan
Folositor „când conduci beat”?! 
Rezultate
21 nov.
„The Lighthouse” de Wilfrid Gibson
| Just as my watch was done the fog had lifted, And we could see the flashing of our light, And see once more the reef beyond the Head Over which six days and nights the mist had drifted, Until it seemed all time to mist had drifted And day and night were but one blind white night. |
Când am ieșit din schimb, plecase ceața; Lumina farului, din când în când, Descoperea și stânca de la Cap Deasupra cărei șase nopți și zile; Părea că însăși Timpul devenise O nesfârșită beznă albă, oarbă. |
19 sept.
„Horses” de Edwin Muir
| Barely a twelvemonth after The seven days war that put the world to sleep, Late in the evening the strange horses came. By then we had made our covenant with silence, But in the first few days it was so still We listened to our breathing and were afraid. On the second day The radios failed; we turned the knobs; no answer. On the third day a warship passed us, heading north, Dead bodies piled on the deck. On the sixth day A plane plunged over us into the sea. Thereafter Nothing. The radios dumb; And still they stand in corners of our kitchens, And stand, perhaps, turned on, in a million rooms All over the world. But now if they should speak, If on a sudden they should speak again, If on the stroke of noon a voice should speak, We would not listen, we would not let it bring That old bad world that swallowed its children quick At one great gulp. We would not have it again. Sometimes we think of the nations lying asleep, Curled blindly in impenetrable sorrow, And then the thought confounds us with its strangeness. The tractors lie about our fields; at evening They look like dank sea-monsters couched and waiting. We leave them where they are and let them rust: ‘They’ll molder away and be like other loam.’ We make our oxen drag our rusty plows, Long laid aside. We have gone back Far past our fathers’ land. And then, that evening Late in the summer the strange horses came. We heard a distant tapping on the road, A deepening drumming; it stopped, went on again And at the corner changed to hollow thunder. We saw the heads Like a wild wave charging and were afraid. We had sold our horses in our fathers’ time To buy new tractors. Now they were strange to us As fabulous steeds set on an ancient shield. Or illustrations in a book of knights. We did not dare go near them. Yet they waited, Stubborn and shy, as if they had been sent By an old command to find our whereabouts And that long-lost archaic companionship. In the first moment we had never a thought That they were creatures to be owned and used. Among them were some half a dozen colts Dropped in some wilderness of the broken world, Yet new as if they had come from their own Eden. Since then they have pulled our plows and borne our loads But that free servitude still can pierce our hearts. Our life is changed; their coming our beginning. |
După războiul scurt de șapte zile Ce toropise lumea, peste-un an, Sosiră și ciudații cai. Noi încheiasem pace cu tăcerea, Dar la-nceput ne ascultam răsuflul Și ne-ngrozeam – prea amuțise totul. A doua zi degeaba răsuceam La radio butoanele. ‘Ntr-a treia Trecu pe lângă noi un vas de luptă Cu morți morman pe punte. Într-a șasea Un avion se prăbuși în mare. Și radiourile nu vorbeau. Mai stau și astăzi prin bucătării Și poate că-au rămas de-atunci deschise În milioane de-ncăperi din lume. Dar dacă ar vorbi acum, Dacă deodată ar vorbi din nou, Dacă o voce ar vorbi la prânz, Noi n-am mai asculta, n-am vrea să-nvie Urâta lume veche, lumea care, hâlpav, Și-a înghițit copiii. Nu mai vrem. Popoarele, ne spunem câteodată, Au adormit, chircite de durere, Și gândul ni se pare nebunesc. Pe câmpuri zac tractoare; noaptea Par niște monștri-ai apelor la pândă. Noi le lăsăm să ruginească-acolo: “Și ele-au să se-ntoarcă în pământ”. Din nou îi înjugăm pe boi la pluguri De mult uitate. Ne înapoiem Hăt dincolo de vetrele străbune. Și, iată, spre sfârșitul verii, Veniră-ntr-un târziu ciudații cai. Pe drum, departe,-am auzit Un tropot, apoi – liniște, apoi din nou, Dinspre-o răspântie, un tropot-tunet. Și capetele lor erau Ca un talaz surpat, spăimântător. Vândusem caii noștri încă-n vremea Bunicilor, spre-a cumpăra tractoare. Acum ni se păreau la fel de stranii Ca fabuloșii armăsari din herburi Sau antice picturi cu cavaleri. Ne era teamă să ne-apropiem. Dar caii așteptau, fricoși și dârzi, Parcă trimiși de o poruncă veche Să afle unde-am rătăcit și dacă Frăția milenară ne-o mai amintim. La început nu ne-am gândit că sunt Făpturi ce pot fi bunuri de priință. Iar printre ei erau și câțiva mânji Fătați în vreun pustiu al lumii sparte, Dar parcă scoși dintr-un Eden al lor. De-atunci trag pluguri, duc poveri. Dar servitutea lor mărinimoasă Ne săgetează inimile. Viața ni-e schimbată; Sosirea lor e începutul nostru. |
Edwin Muir | traducere de Leon Levițchi |
15 aug.
„Wagner” de Rupert Brooke
| Creeps in half wanton, half asleep, One with a fat wide hairless face. He likes love-music that is cheap; Likes women in a crowded place; And wants to hear the noise they’re making. |
Destul de vesel, dar cam adormit, Și-ocupă locul unul: față lată, spână; De muzica dulceagă e vrăjit Și de cucoane strânse ca la stână: I-încântă-auzul zarva ce o fac. |
| His heavy eyelids droop half-over, Great pouches swing beneath his eyes. He listens, thinks himself the lover, Heaves from his stomach wheezy sighs; He likes to feel his heart’s a-breaking. |
Pleoapele-i de plumb ’s-aproape-nchise Și pungile sub ochi i-atârnă grele; Ascultă, și un crai se vede-n vise; Suspine-i șuieră dintre bretele: Tot ce-i sfâșietor și îi e pe plac. |
| The music swells. His gross legs quiver. His little lips are bright with slime. The music swells. The women shiver. And all the while, in perfect time, His pendulous stomach hangs a-shaking. |
Crescendo. În picioarele-i greoaie – Fiori; pe buze, un surâs slinos, abject. Crescendo iar. Fierb doamnele, se-nfoaie, Dar între timp el bate-un tact perfect: Își leagănă o burtă cât un sac. |
Rupert Brooke | traducere de Andrei Bantaș |
18 iul.
„Oxford Canal” de James Elroy Flecker
| When you have wearied of the valiant spires of this County Town, Of its wide white streets and glistening museums, and black monastic walls, Of its red motors and lumbering trains, and self-sufficient people, I will take you walking with me to a place you have not seen — Half town and half country—the land of the Canal. It is dearer to me than the antique town: I love it more than the rounded hills: Straightest, sublimest of rivers is the long Canal. I have observed great storms and trembled: I have wept for fear of the dark. But nothing makes me so afraid as the clear water of this idle canal on a summer’s noon. Do you see the great telegraph poles down in the water, how every wire is distinct? If a body fell into the canal it would rest entangled in those wires for ever, between earth and air. For the water is as deep as the stars are high. One day I was thinking how if a man fell from that lofty pole He would rush through the water toward me till his image was scattered by his splash, When suddenly a train rushed by: the brazen dome of the engine flashed: the long white carriages roared; The sun veiled himself for a moment, and the signals loomed in fog; A savage woman screamed at me from a barge: little children began to cry; The untidy landscape rose to life: a sawmill started; A cart rattled down to the wharf, and workmen clanged over the iron footbridge; A beautiful old man nodded from the first story window of a square red house, And a pretty girl came out to hang up clothes in a small delightful garden. O strange motion in the suburb of a county town: slow regular movement of the dance of death! Men and not phantoms are these that move in light. Forgotten they live, and forgotten die. |
Când ți se va urî de turlele acestui târg, De albele-i străzi largi, scânteietoarele-i muzee și monasticele ziduri negre, De-automobile stacojii, tramvaie-mpiedicate și figuri încrezătoare-n sine, Să mergem într-un loc pe care nu-l cunoști, Nici sat și nici oraș – Canalul. Mi-e mult mai drag ca vechiul burg; mai drag ca dealurile dimprejur; Canalul, cel mai drept și falnic dintre râuri. Am cunoscut furtuni și-am tremurat; am plâns, înspăimântat, în beznă; Însă nimic nu mă-nfioară-atât ca apa clară A liniștitului canal pe timp de vară la amiazi. Vezi svelții stâlpi de telegraf și sârmele sub apă? Căzând acolo, trupul ar rămâne spânzurat pe veci De firele dintre pământ și aer. Înalte-s stelele, iar apa e adâncă. M-am întrebat ce-ar face-un om căzut în apă de pe-un stâlp. Ar înota spre mine, dumicat de unde; Un tren ar trece val-vârtej; ar fulgera locomotiva; Vagoane albe, deșirate, ar scrâșni; O clipă s-ar ascunde soarele, semnalele și-ar da de veste-n ceață; Pe-un șlep m-ar huidui o disperată; copilașii ar zbiera; S-ar dezmorți peisajul adormit; un joagăr ar porni; O haraba ar hurui spre cheu, hamali s-ar clătina pe punți; Un moș voinic ar da din cap de la fereastra primului etaj Al unei case cubice și roșii, Și-o fată ar ieși să-ntindă rufe într-o grădiniță. Ciudat e freamătul din suburbia Orașului provincial; ciudat e dansul morții, lin și regulat! Sunt oameni, nu fantome, cei ce joacă-n reflector. Trăiesc uitați și în uitare mor. |
James Elroy Flecker | traducere de Leon Levițchi |
27 dec.
„Through the Looking-Glass” de Lewis Carroll
| Child of the pure unclouded brow And dreaming eyes of wonder! Though time be fleet, and I and thou Are half a life asunder, Thy loving smile will surely hail The love-gift of a fairy-tale. |
Copil cu fruntea pură, făr’ de nor, Şi cu minuni în ochi de vise plini! Deşi-i fugară vremea – eu cobor, Pe când tu sui mereu, cu paşii lini – Surâsul tău cu drag va-ntâmpina Darul iubirii în povestea mea. |