Verbul a drăgăni nu există în DOOM2, dar eu mi-l aduc aminte din copilărie, folosit în zona în care am crescut.
Micul dicționar academic îl precizează, se pare, ca regionalism sinonim cu a dezmierda. În Noul dicționar universal al limbii române, l-am găsit pe a drăgăli, folosit în sfera populară, cu sensul de a mângâia, a dezmierda. Și asta e tot…
Continuare »
| Hail to thee, blithe Spirit! Bird thou never wert, That from Heaven, or near it, Pourest thy full heart In profuse strains of unpremeditated art. |
Slavă, duh șăgalnic (Pasăre nu ești!) Ce, din cer, năvalnic Inima-ți goleşti În şuvoi de triluri limpezi şi fireşti! |
De la „gigil” la „wabi-sabi” şi „tarab”, există multe cuvinte străine care desemnează emoţii fără echivalent în alte limbi. Învăţând să identificăm şi să le cultivăm, aceste experienţe ar putea să ne ofere o viaţă mai bogată.
Aţi simţit vreodată puţin „mbuki-mvuki” – nevoia irezistibilă de a vă smulge hainele de pe voi în timp ce dansaţi? Poate că e puţin „kilig” – sentimentul de agitaţie când vorbiţi cu o persoană pe care o simpatizaţi? Dar ce ziceţi de „uitwaaien” – care încapsulează efectele revitalizante ale plimbării în bătaia vântului? Aceşti termeni – din limbile bantu, taglog şi olandeză – nu au un echivalent direct în alte limbi, dar reprezintă experienţe emoţionale foarte precise.
Continuare »
| My heart aches, and a drowsy numbness pains My sense, as though of hemlock I had drunk, Or emptied some dull opiate to the drains One minute past, and Lethe-wards had sunk: ‘Tis not through envy of thy happy lot, But being too happy in thine happiness, – That thou, light-winged Dryad of the trees, In some melodious plot Of beechen green and shadows numberless, Singest of summer in full-throated ease. |
Mi-i somn în simţuri… Inima mă doare Şi pare-se cucută doar şi opiu De-o clipă c-am băut cu însetare; M-afund în Lethe, de neant m-apropiu. Nu pizmuindu-ţi neamu-n aste ore, Ci-n fericirea ta prea fericită, Driada-n crâng, cu aripi jucăuşe, În melodii sonore, Prin fagii verzi, de umbre-nvăluită, Cânţi vara din cu drag umflată guşe. |
| „Ah, poet, the evening draws near; your hair is turning grey. Do you in your lonely musing hear the message of the hereafter?” „It is evening, the poet said, and I am listening because some one may call from the village, late though it be. I watch if young straying hearts meet together, and two pairs of eager eyes beg for music to break their silence and speak for them. Who is there to weave their passionate songs, if I sit on the shore of life and contemplate death and the beyond? The early evening star disappears. The glow of a funeral pyre slowly dies by the silent river. Jackals cry in chorus from the courtyard of the deserted house in the light of the worn-out moon. If some wanderer, leaving home, come here to watch the night and with bowed head listen to the murmur of the darkness, who is there to whisper the secrets of life into his ears if I shutting my doors, should try to free myself from mortal bonds? It is a trifle that my hair is turning grey. I am ever as young or as old as the youngest and the oldest of this village. Some have smiles, sweet and simple, and some a sly twinkle in their eyes. Some have tears that well up in the daylight, and others tears that are hidden in the gloom. They all have need for me, and I have no time to brood over the afterlife. I am of an age with each, what matter if my hair turns grey?” |
Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul. Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo? E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat, Cu toată ora târzie, veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea şi să vorbească pentru ei. Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo? Cea dintâi stea a serii se stinge, flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut. Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii. Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze Noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor? Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul. Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân, asemeni celui mai tânăr sau mai bătrân din satul acesta. Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire. Unii au lacrimi ce ţâşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în întuneric. Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo. Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul |
© 2024 blog.ro-en.ro