17 apr.

„The Alchemist in the City” de Gerard Manley Hopkins

My window shews the travelling clouds,
Leaves spent, new seasons, alter’d sky,
The making and the melting crowds:
The whole world passes; I stand by.
Nori peregrini mi-arată fereastra imobilă,
veştede frunze, tot alte anotimpuri, cer nestatornic,
mulţime în tumult ori mistuită fără milă;
lumea întreagă trece: alături, eu – în veghe numai spornic.

They do not waste their meted hours,
But men and masters plan and build:
I see the crowning of their towers,
And happy promises fulfill’d.
Nu-şi risipesc ei soroace drămuite, pline.
Zeloşii lucrători înalţă după plan, tot fuga.
Contemplu desăvârşirea fortăreţelor sublime,
semn că se împlineşte, apoteotic, ruga.
And I – perhaps if my intent
Could count on prediluvian age,
The labours I should then have spent
Might so attain their heritage,
Cât despre mine, doar de vreun tainic gând
m-ar strămuta în vremea dinainte de potop,
să-mi dobândesc, pesemne, doar azi mi-ar fi la rând
răsplata după trudnicul meu op
But now before the pot can glow
With not to be discover’d gold,
At length the bellows shall not blow,
The furnace shall at last be cold.
însă acum, până ce creuzetul va sclipi
de aurul ce nimeni n-o să-l sece,
în fine, din suflat foalele vor conteni,
furnalul va rămâne în cele din urmă rece.
Yet it is now too late to heal
The incapable and cumbrous shame
Which makes me when with men I deal
More powerless than the blind or lame.
Să îmi tămăduiesc e, totuşi, prea târziu,
astă ruşine stingheră şi neputincioasă,
care mă face cu oamenii stângaci să fiu,
de parcă nevolnicia unui orb sau şchiop m-apasă.
No, I should love the city less
Even than this my thankless lore;
But I desire the wilderness
Or weeded landslips of the shore.
Să port oraşu-n suflet, zău, mi-e peste poate,
măcar cât erudiţia ingrată, proastă,
de fapt. Întruna jinduiesc după pustietate,
ori după buruienişul de pe argiloasa coastă.
I walk my breezy belvedere
To watch the low or levant sun,
I see the city pigeons veer,
I mark the tower swallows run
Cotind pe răcorosu-mi belvedere,
cu ochii ţintă la soarele scăzut ori în urcuş
în jocul porumbeilor găsesc plăcere,
ca şi în zborul rândunelelor, divin arcuş
Between the tower-top and the ground
Below me in the bearing air;
Then find in the horizon-round
One spot and hunger to be there.
zvârlit din vârful turnului, pân‘ la pământ, în jos,
în aerul atotîndurător ce ne cuprinde,
apoi descopăr în rotunjimea zării, luminos,
un punct – acolo să mă aflu-mi vine-n minte.
And then I hate the most that lore
That holds no promise of success;
Then sweetest seems the houseless shore,
Then free and kind the wilderness,
Şi-atunci nesuferită mi-e la culme ştiinţa fără har,
mi-e limpede că nu mă poate duce spre izbândă,
şi-ndată meandrele acestui ţărm îmi par
delicii, iar sălbăticia – ţară fără oprelişti, blândă.
Or ancient mounds that cover bones,
Or rocks where rockdoves do repair
And trees of terebinth and stones
And silence and a gulf of air.
La fel şi tumulii străvechi ce-ascund cu grijă oase
şi stâncile spre care pescăruşi îşi iau elan,
copacii terebinţi, mulţimea de pietre zgrunţuroase,
tăcerea, lângă golful intim, aerian.
There on a long and squared height
After the sunset I would lie,
And pierce the yellow waxen light
With free long looking, ere I die.
Acolo, pe-o coamă pătrată şi prelungă, seara,
după apus, aş vrea să stau întins,
fixând în voie lumina galbenă ca ceara,
cu văzul liber, până de moarte-oi fi învins.

Gerard Manley Hopkins traducere de S.G. Dima

Adauga un comentariu!



Alte articole pe subiecte similare

© 2021 blog.ro-en.ro