18 mai

a plăcea

Verbul a plăcea vine din latinescul placere şi are rude în toate limbile romanice; face parte dintr-o serie de verbe buclucaşe ale limbii române, pe care mulţi vorbitori le folosesc greşit – în mod special pentru că încadrarea în conjugarea a II-a (cu -ea) dă de furcă. Termenul se referă la „a agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat”, având în vedere oameni şi raporturile dintre ei.

Un sens oarecum specializat al cuvântului înseamnă „a avea sau a trezi un sentiment de admiraţie, de plăcere, de iubire faţă de o persoană de sex opus, a-i fi drag”, sinonim cu a îndrăgi, a iubi. În sens general, are în vedere tot felul de lucruri care ne pot face plăcere – „a avea un sentiment de satisfacţie, de mulţumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac/gust”, situaţie în care este sinonim cu a conveni, a vrea, a dori, a pofti.

Continuare »

01 feb.

Destinaţia finală

Dar dacă ajungi şi e închis, ce te faci? :))

06 feb.

a cere

Verbul a cere are foarte multe sensuri şi foarte multe sinonime, fiinţând în limbă încă de la începuturile sale. Se referă, în primul rând, la „a-şi manifesta dorinţa de a avea ceva, a se adresa cuiva pentru a obţine ceva, pentru a-l convinge să îndeplinească o dorinţă”, apoi la „a face unei fete propuneri de căsătorie” (adică a peţi). Cel de-al treilea sens trimite la „a cere de pomană, a implora”, stabilind sinonimie cu a cerşi, şi abia spre finalul articolului explicativ apare şi ideea „a pretinde ceva în baza unui drept, pornind de la prevederile legii”, cu sinonime ca a exige, a reclama, a revendica, a solicita. Presupun că ordinea este stabilită de evoluţia pe axa temporală şi de răspândirea sensului, însă rămâne interesant faptul că termenul e mai curând asociat cu cerşetoria decât cu revendicarea.

Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, verbul poate avea între conotaţii obligativitatea, adică „a impune, a face să fie necesar”, cu sinonime ca a comporta, a implica, a necesita, a reclama, a pretinde (în structuri precum „copilul cere atenţie” ori „se cere să…”). Ori dimpotrivă, se poate referi, pur şi simplu, la simplul moft – a dori, a pofti, a voi, a vrea. Foarte interesante sunt expresiile, dintre care folosim des a cere voie – „a stărui pe lângă cineva, a ruga pe cineva pentru a obţine permisiunea”, a cere socoteală/cont/seamă – „a trage la răspundere, a pretinde lămuriri de la cineva”, a cere satisfacţie – „a pretinde compensaţie morală în urma unei jigniri sau a unei insulte”, ori celebra vorbă ochii văd, inima cere – structură care traduce dorinţa, pofta, voinţa de ceva ori de cineva.

Continuare »

31 oct.

a invidia

Verbul a invidia are o interesantă problemă de semnificaţie, necesitând situarea în acelaşi sistem de referinţă pentru a fi perceput la fel de către doi vorbitori diferiţi. Eu, de exemplu, nu-l găsesc deloc negativ, iar sentimentul căruia îi dă substanţă nu-mi pare în niciun fel distructiv. Nu toată lumea gândeşte aşa, iar dogma bisericească ne spune clar că invidia este unul dintre păcatele capitale. M-am întrebat – firesc – de unde apare diferenţa la nivel lingvistic între cele două percepţii. Şi am descoperit în dicţionare că verbul acesta are două serii sinonimice. Luăm pe de o parte a vrea, a dori, a pofti – ceva ce aparţine altcuiva, care ar putea deveni achiziţie personală prin muncă (dacă are valoare materială) sau devenire (dacă e o calitate de dobândit). Pe de altă parte, notăm a pizmui, a râvni, a zavistui – cele care presupun, cu adevărat, o serie de frustrări pe care, odată dezmorţite în suflet, cu greu le mai poţi canaliza spre ceva luminos sufleteşte. Presupun că undeva în mentalul fiecăruia dintre noi se face o alegere subconştientă asupra uneia dintre cele două accepţii ale termenului, iar de aici se nasc diferenţele între reacţiile noastre în raportarea la acest cuvânt.

Continuare »

© 2024 blog.ro-en.ro