Verbul a vremui se formează de la substantivul vreme cu sufixul -ui şi se referă la timp, fiind sinonim cu a trece, a curge, a se scurge. Totul e firesc până aici, căci, într-un fel de desfăşurare logică a deducţiilor lingvistice, pare de la sine înţeles sensul. Dar surpriza mea a fost să constat că aceasta este, de fapt, a doua semnificaţie a termenului în discuţie. Primul – şi, deci, cel mai utilizat – sens se referă exclusiv la vremea rea, însemnând adică „a fi sau a se face vreme urâtă, cu ploaie, ninsoare, viscol, vijelie”, sinonimele fiind, în acest caz, a viscoli şi a omeţi… Ce mai! tot ce vă doriţi vreo 6 luni pe an, cum îi stă românului bine!

Când am pornit în căutarea verbului, am fost convinsă că ştiu ce vrea să spună, iar răsucirea asta metaforică spre negativ m-a tulburat puţin. Se pare că – da! – sunt atât de puţine lucruri la fel de puternice ca spaima în faţa vremelniciei!… Că e „bietul om subt vremi” zicea demult cronicarul, iar nouă ne plac vorbele înţelepte, aşa că ne-am apucat a ne căina. E adevărat că nu suntem eterni, dar cine vrea să trăiască o veşnicie când tinereţea, puterea şi frumuseţea durează atât de puţin? Şi e adevărat că nu toţi suntem destinaţi a face lucruri măreţe, dar e absurd să crezi doar în elefanţi când în lume există şi furnici…

Continuare »

Dintre toate verbele de sezon, a viforî este, fără putinţă de tăgadă, unul din cele nesuferite. Funcţionează mai mult în registru popular (deşi registrul cult nu-mi pare să fi găsit încă vreun echivalent atât de expresiv) şi se referă la „a fi vifor, furtună, viscol, a bate cu putere viforul”, stabilind sinonimie cu a viscoli, a spulbera şi a învifora. Cel din urmă este o foarte interesantă dublare, în chiar interiorul familiei lexicale a aceluiaşi verb, care pe lângă toate sensurile cumulate adaugă pe „a supune acţiunii exercitate de vifor, a-l bate pe cineva viforul”. Are, de asemenea, o dimensiune figurată extrem de interesantă, referindu-se la „a face să fie cuprins de un sentiment puternic de nelinişte” – a tulbura, a zbuciuma, a răscoli, a îndârji.

Continuare »

A viscoli ne-a mâncat zilele iarna asta, ca mai demult, în alţi ani rătăciţi prin memorie. Nu pare mare lucru de capul lui, pentru că nu trimite în prea multe direcţii cu semnificaţiile. Se referă (doar!) la un vânt care bate cu putere, spulberând şi troienind (succesiv!) zăpada. Nimic altceva, în afara unei sinonimii cu a viforî (despre care trebuie să recunosc că-mi place tare cum sună). Şi totuşi, câtă tragedie!

Continuare »