A viscoli ne-a mâncat zilele iarna asta, ca mai demult, în alţi ani rătăciţi prin memorie. Nu pare mare lucru de capul lui, pentru că nu trimite în prea multe direcţii cu semnificaţiile. Se referă (doar!) la un vânt care bate cu putere, spulberând şi troienind (succesiv!) zăpada. Nimic altceva, în afara unei sinonimii cu a viforî (despre care trebuie să recunosc că-mi place tare cum sună). Şi totuşi, câtă tragedie!

Dincolo de dimensiunea semantică, oarecum banală şi fără prea multe conotaţii, cuvântul acesta are o latură psihologică ce include o gamă extrem de diversă de sentimente: de la strânsul din ochi şi scrâşnitul din dinţi, la rugăciunile pentru o viaţă mai bună şoptite printre buzele vinete, sau la lăfăirea între perine combinată cu uitatul pe fereastră înspre drumurile troienite (dacă nu avem nevoie cu necesitate să ieşim). Îmi place şi mie acest ultim aspect al iernii, însă nu apuc a mă bucura de el atât de des pe cât mi-aş dori, iar imaginea apocaliptică a lui Alecsandri ce mă bântuie în nopţile de iarnă e mai curând aşa: „Viscolul frământă lumea!… Lupii suri ies după pradă, / Alergând, urlând în urma-i prin potopul de zăpadă”. Sigur – „Unde visează asta lupi?!” veţi spune rămaşi cu gura căscată de uimire. Păi, iaca, n-or fi! da’ dacă eu mă simt ca o pradă!?