Verbul a se duce are cu totul alte valenţe decât corespondentul său tranzitiv. Înseamnă, mai întâi, „a merge, a se deplasa, a pleca undeva sau către cineva”. Nu presupune întotdeauna stabilirea unei ţinte precise, a unei finalităţi, putând fi sinonim cu a colinda, a cutreiera, ori referindu-se la „a pluti pe apă sau a zbura în aer”, la voia întâmplării. De asemenea, unul dintre sensurile sale nu are în vedere elemente concrete, ci se foloseşte cu privire la timp, veşti, zvonuri, gânduri, stabilind sinonimie cu a trece, a se răspândi, a se împrăştia. Semnificaţia figurată are sinonime variate, de la a dispărea, a se stinge, până la a se sfârşi, a muri.

Foarte numeroase şi sugestive sunt expresiile în componenţa cărora intră acest verb. Astfel, se poate transmite dorinţa, ardoarea ori nerăbdarea de a ajunge undeva – a se duce drept / într-un suflet / glonţ / puşcă / întins, ori distanţa mare care se parcurge – a se tot duce. În altă ordine de idei, se poate referi la măritiş – a se duce după cineva, ori la distrugere, la prăbuşire – a se duce de râpă / pe copcă / pe gârlă / pe apa sâmbetei. Poate exprima neîncrederea – du-te-ncolo!, agitaţia – du-te-vino, ocara – du-te dracului!. În mod special, structura ducă-se pe pustii! poate denumi epilepsia sau e un eufemism pentru a denumi diavolul (aghiuţă, necuratul).

Continuare »

Verbul a (se) încheia are două sensuri importante: unul care se referă la vestimentaţie şi la obiecte, iar altul care se referă la desăvârşirea unor activităţi, de orice fel ar fi acestea. Prin urmare, are în vedere acţiunea de „a prinde cu nasturi, în copci etc. un obiect de îmbrăcăminte”, dar şi varianta reflexivă, de „a-şi strânge haina, cămaşa în nasturi, în copci” ori „a-şi lega şireturile de la încălţăminte”.

Prin generalizare, termenul se poate folosi cu sensul de „a potrivi una într-alta părţile componente ale unui obiect”, sinonimele fiind, în acest caz, a îmbina, a uni. De asemenea, pentru aceste situaţii menţionate mai sus, structurile echivalente ca sens sunt, în funcţie de context, a (se) închide, a (se) îmbumba, a (se) lega, a asambla, a împreuna, a articula; nu sunt foarte numeroase, iar conţinutul nu are complexitatea celeilalte semnificaţii.

Continuare »

Verbul a absolvi are două sensuri de bază, intrate în limbă în momente diferite. Unul dintre acestea are în vedere fie domeniul juridic – „a scuti pe cineva de pedeapsă, a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege sau când săvârşirea lui a fost justificată”, fie pe cel religios – „a elibera de păcate”, situaţii în care este sinonim cu a cruţa, a ierta, a milui, a pardona, a slobozi.

Cel de-al doilea sens face referire la „a termina cu bine un an şcolar, un ciclu sau o formă de învăţământ”, fiind sinonim cu a isprăvi, a sfârşi, a termina. De obicei, termenul se foloseşte legat de finalul liceului, al unei şcoli/facultăţi ori chiar al studiilor cu desăvârşire. În dicţionarele vechi existau diferenţe între unele forme ale celor două sensuri, pe care noul DOOM nu le mai precizează.

Continuare »

Verbul a (se) sfârşi are o mulţime de sensuri, de la cele complet inofensive şi de bun augur – „a duce la capăt un lucru, o activitate”, sinonim cu a termina, a isprăvi –, până la cele care privesc săvârşirea zilelor omului – „a-şi pierde viaţa”, sinonim cu a (se) prăpădi, a muri, chiar a omorî. Între ele, o mulţime de semnificaţii legate de efemeritate, de finitudine.

Se poate termina de vorbit sau de făcut, se poate pune capăt la ceva sau încheia cu cineva, se poate ajunge la capăt fie pentru că acolo e capătul, fie pentru că situaţia nu se mai îngăduie prelungită. Iar sfârşiturile pot să împlinească, să mulţumească – a finaliza, a înfăptui, a realiza – ori pot să distrugă, să frângă brusc şi dureros – a epuiza, a istovi, a slei.

Continuare »

Verbul de astăzi este unul pe care foarte mulţi dintre noi îl consideră extrem de neplăcut şi preferă să-l ignore cea mai mare parte a vremii, pentru că a muri înseamnă „a înceta de a mai trăi”, „a se stinge din viaţă”. Moştenit din latinescul moriri, cuvântul stabileşte sinonimie cu surprinzător de mulţi termeni din diferite registre stilistice; cele mai comune echivalente sunt a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba; mai rar folosite sunt cele cu tentă livrescă – a expia, a repauza; din sfera celor învechite putem aminti pe a se săvârşi, a se pristăvi, a se proslăvi, a se petrece, iar din câmpul celor ireverenţioase cu tentă argotică a crăpa, a plesni, a se sparge, a se curăţa, a o mierli. De asemenea, în afară de oameni, se poate referi şi la plante (cu sensul de a se usca, a se veşteji), la diverse forme de emisie energetică, luminoasă, sonoră (făcând referire la „a înceta de a mai fi perceput cu organele de simţ, a se pierde treptat”, a se stinge, a se epuiza, a se extenua), la sentimente şi credinţe (poate muri iubirea sau speranţa), la forme de civilizaţie ori limbi („a înceta de a mai exista, printr-o evoluţie lentă, a ajunge în declin, a apune”).

Continuare »

Verbul a istovi s-a născut, poate, din nevoia omului de a-şi pune în vorbe oboseala care îl ajunge, atunci când viaţa pare să fie mai mult decât poate el să ducă, pentru că acest cuvânt apare din atât de frumos sunătorul istov. Dintr-un anumit punct de vedere, sensurile cuvântului acoperă o oarecare lipsă de măsură a stării de oboseală, pentru care, din câte ştiu eu, nu există vreun instrument de măsurare, aşa că omul pune uneori în vorbe ce nu poate să materializeze altfel. Verbul marchează, prin urmare, o stare dată de oboseala peste măsură, de sleirea de puteri din cauza eforturilor depuse sau a consumului nervos, de epuizare, extenuare, de pierdere a forţei şi energiei, ajungând într-o stare de slăbiciune totală. Stabileşte corespondente – printr-o parţială extindere de sens – cu a sfârşi, a termina, a epuiza, a isprăvi, a încheia. Am găsit indicate în dicţionar o serie de cuvinte cu aproximativ acelaşi sens, pe care însă nu le cunoşteam prea bine, precum a deşela, a speti, a dăula, a deznoda (un cal). Însă aspectul care mi-a atras atenţia se referă la folosirea acestui verb pentru a marca terminarea bunurilor materiale, consumarea acestora până la epuizare. Şi atunci s-a născut în mine întrebarea: dacă viaţa e asemenea oricăror „consumabile” pe care le folosim nepăsători?

Continuare »