Verbul a evoca este un neologism, venit din latină (evocare) pe filieră franceză (évoquer) și înseamnă „a aduce în conștiință, a readuce în memorie fapte, evenimente, împrejurări etc. trecute; a zugrăvi prin cuvinte imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut demult”. Termenul poate avea atât sens propriu, cât și sens figurat, iar sinonimele sunt numeroase: a aminti, a chema, a descrie, a reaminti, a rechema, a reconstitui, a redeștepta, a spune, a sugera, a trezi.

Descrierea se realizează, de obicei, diferit, în funcție de felul în care cel care evocă evenimentele le-a perceput, de punctul acestuia de vedere și de sensibilitatea sa. Cele mai reușite sunt, evident, ale celor care, dovedind măiestrie artistică, transformă simplele amintiri – pe care fiecare dintre noi le are – în pagini fascinante de memorii, lăsate posterității, scoțând în relief scene sau oameni, cunoscuți nemijlocit și readuși la viață prin forța cuvântului.

Continuare »

Începem încă un an, cu verbul a înnoi. Termenul se poate referi la a (se) face ca nou, înlocuind ceea ce era vechi, uzat, adică un soi de refacere ori reparare. De asemenea, poate face trimitere la punerea unui lucru nou în locul altuia vechi, ceea ce înseamnă primenire ori schimbare. Şi, aşa cum e şi firesc, cuvântul are o dimensiune metaforică ce presupune obligatoriu reflexivitatea, sinonimă cu a se împrospăta, a se redeştepta, a se regenera, poate chiar a se reinventa pe sine. În plan concret, însă, pot fi înnoite acţiuni, haine, case, vitrine, autorizaţii, documente personale sau tratative etc. Scopul fundamental este acela de a le prelungi „viaţa”, de a fixa un nou început, fie şi artificial sau doar aparent.

Mie îmi place obiceiul „înnoirilor” începutului de an. Ştiu că sunt oameni care îl evită şi îl desconsideră pentru că nu îi văd logica şi utilitatea, dar mie îmi place. Şi ştiu exact şi de ce: pentru că mă obligă la două lucruri fundamentale. În primul rând, la o analiză cât mai obiectivă şi mai cinstită despre ce am făcut un an întreg, ceea ce determină un soi de „dare de socoteală” faţă de mine însămi. Operaţiunea cere, fără îndoială, onestitate şi recunoaşterea minusurilor (care există, indiferent câte lucruri bune aş fi făcut în timp). E greu, dar pe mine mă ajută întotdeauna: viaţa mea nu e perfectă, dar să ştiu cu exactitate în ce fundătură mă aflu e un lucru nepreţuit pentru sănătatea mea mentală!

Continuare »