21 nov.

a blestema

Verbul a blestema este vechi de când limba, probabil ca şi obiceiul. Cel dintâi sens indicat de dicţionare se referă la „a invoca urgia divinităţii împotriva cuiva”, moment în care trimite la a afurisi, a anatemiza şi a excomunica. Termenul funcţionează şi în spaţiul laic, cu diferite grade de intensitate, de la simpla aruncare cu zisa – „a vorbi de rău pe cineva” (sinonim cu a ponegri, a defăima) până la adevărata artă. Mi se pare interesant felul în care dicţionarele fac diferenţă între simpla rostire a unor termeni din această sferă – „a exprima, a rosti un blestem împotriva cuiva”, şi o oarecare nuanţă faptică, de acţiune – „a supune unui blestem, a condamna la nenorocire”, care depăşeşte simpla rostire a vorbei la mânie.

Dincolo de convingerea mea interioară că tot blestemul se întoarce asupra celui care i-a dat drumul în lume, e captivant felul în care rostirea acestuia poate fi, de la început, îndreptată împotriva propriei persoane, atunci când asimilează gestul de „a cârti, a se revolta împotriva vieţii, a soartei” (deja nenorocite, din câte se vede, deci fără vreo noimă şi necesitate a adăugirii şi agravării afuriseniei). Şi, tot astfel, e de remarcat nuanţa reflexivă, cea care se referă la „a face jurământ, a se jura”, luând asupră-şi blestemul drept pedeapsă, recunoscut meritată, şi asumată în caz de vină. Cele mai des folosite sinonime, extrem de încărcate conotativ, sunt a înjura, a ocărî şi a huli.

Continuare »

10 aug.

a certa

Una dintre cele mai interesante experienţe „de dicţionar” pe care le-am încercat a fost cea legată de verbul a certa. L-am căutat într-o doară, fără mari intenţii de a dezvolta un subiect oarecum neplăcut, însă definiţiile găsite mi-au stârnit o curiozitate reală: cuvântul acesta are incredibil de multe sinonime, cele mai multe dintre ele în registru popular-familiar şi regional. Începând cuminte cu explicaţiile, notez „a se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere”, „a face (concomitent) schimb de vorbe de ocară” sau chiar mai mult, „a rupe relaţiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra”. Există apoi expresii care reflectă ieşirea din matca legilor scrise sau nescrise ale vremurilor, precum „a fi certat cu morala” (a se abate sistematic de la principiile de etică), ori „a fi certat cu justiţia” (a nesocoti legile în mod repetat); mai interesante mi se par cele ironice, de genul „certat cu bunele maniere” sau „certat cu apa şi săpunul”. Sunt des folosite sinonimele a se ciorovăi, a se ciondăni, iar pentru registrul popular – a se bălăbăni, a se gâlcevi, a se sfădi. Cu nuanţă învechită şi regională, răsar, din substantivul pricină, a se pricinui si a se pricini, iar dintr-un obicei prost – a pârî. Am găsit şi cuvinte care s-au retras de multă vreme de pe scena lingvistică, precum a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, a probozi, a stropoli, a toi. Există, bineînţeles, variante folosite în limbajul oficial (a admonesta, a apostrofa, a moraliza, a mustra) sau în cel familiar (a dojeni, a dăscăli, a muştrului, a săpuni, a scutura). Şi, dacă vreţi, putem preciza în câte feluri se ceartă oltenii: a se rohoti, a docăni; bănăţenii: a vrevi; sau bucovinenii: a moronci, a putui. Fără umbră de îndoială, campionii sunt moldovenii, care se tolocănesc, se mogorogesc, se smotresc, se cârcotesc, se beştelesc, se ocărăsc, se sfădesc, se suduie şi se oropsesc. Cu mare spor şi – să recunoaştem – cu o inventivitate lingvistică de invidiat.

Continuare »

© 2021 blog.ro-en.ro