Verbul a detracta vine din limba franceză – détracter, conform unui latinesc detractus, și este un termen livresc, rar folosit, care înseamnă „a căuta să micșoreze meritele cuiva, a deprecia pe nedrept; a vorbi de rău”. Sinonimele sunt numeroase: a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a discredita, a huli, a ponosi, a ponegri.

Unul dintre cele mai interesante aspecte este confuzia cu paronimul său – a retracta. Au aceeași rădăcină și la noi, și în limba de origine, dar legăturile de sens scapă, la o privire neatentă. Bine, nici nu sunt foarte ușor de depistat și, dacă stăm bine să ne gândim, acesta este principiul pe baza căruia funcționează atracția paronimică. Cred că l-am auzit, prin urmare, deseori folosit în locul celuilalt.

Continuare »

Verbul a (se) ponegri are atât nuanţă tranzitivă, atunci când se referă la „a vorbi pe cineva de rău, a trata cu hule”, cât şi nuanţă reflexivă, atunci când acţiunea întreprinsă presupune şi reciprocitate, răspuns cu aceeaşi măsură. Termenul este alcătuit, prin derivare, din prefixul po- ataşat cuvântului negri, după model slav, într-un soi de compromis între sinonimele a po[nosi] şi a [în]negri, iar sonoritatea cuvântului mi se pare fascinantă.

Asociereile semantice cu răul sunt evidente, iar în registrul arhaic funcţiona chiar un adjectiv – ponegru/poneagră, care însemna „foarte negru” şi care avea, cu valoare substantivală, înţelesul de „femeie foarte rea”. Sinonimele sunt mai des folosite – a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a detracta, a huli, a ponosi. Antonimele sunt, de asemenea, destul de numeroase: a elogia, a glorifica, a lăuda, a proslăvi.

Continuare »

Verbul a defăima înseamnă, în primul rând, „a vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputaţia cuiva”, fiind sinonim cu a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a denigra, a huli, a ponegri, a ponosi. Foarte rar, se foloseşte şi cu valoare reflexivă, stabilind echivalenţă de sens cu a (se) face de râs, a se compromite.

De asemenea rar utilizat şi învechit, termenul se poate referi la „a pune într-o situaţie de inferioritate, lezând demnitatea”, având în vedere sinonimie cu verbe precum a desconsidera, a dispreţui, a înjosi, a nesocoti, a subaprecia, a umili. Dintre antonime, se pot preciza a cinsti, a elogia, a glorifica, a preamări, a venera.

Continuare »

Verbul a bârfi este un termen cu origini necunoscute, fiind, conform unor cercetători ai limbii, o creaţie bazată pe relaţia expresivă cu boarfă şi a borfăi, cu fleancă ori fleoarţă. Are două sensuri principale, în funcţie de gradul de agresivitate la adresa altor persoane. Mai întâi, poate însemna „a vorbi mult şi fără rost, a îndruga verzi şi uscate”, fiind sinonim cu a flecări, a îndruga, a pălăvrăgi, a sporovăi, a trăncăni.

Viaţa nu trebuie – şi nu poate fi – făcută doar din esenţă şi încrâncenare. Iar palavra e o activitate neserioasă, fără miez ori căutare, dar cred că tuturor ne e simpatică, căci are o savoare aparte, aceea a nimicului şi a nesemnificativului. Atunci când este, însă, răuvoitoare, devine detestabilă: „a vorbi de rău” – sinonim (iarăşi în grade diferite de răutate) cu a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a detracta, a huli, a ponegri, a ponosi.

Continuare »

Verbul a blestema este vechi de când limba, probabil ca şi obiceiul. Cel dintâi sens indicat de dicţionare se referă la „a invoca urgia divinităţii împotriva cuiva”, moment în care trimite la a afurisi, a anatemiza şi a excomunica. Termenul funcţionează şi în spaţiul laic, cu diferite grade de intensitate, de la simpla aruncare cu zisa – „a vorbi de rău pe cineva” (sinonim cu a ponegri, a defăima) până la adevărata artă. Mi se pare interesant felul în care dicţionarele fac diferenţă între simpla rostire a unor termeni din această sferă – „a exprima, a rosti un blestem împotriva cuiva”, şi o oarecare nuanţă faptică, de acţiune – „a supune unui blestem, a condamna la nenorocire”, care depăşeşte simpla rostire a vorbei la mânie.

Dincolo de convingerea mea interioară că tot blestemul se întoarce asupra celui care i-a dat drumul în lume, e captivant felul în care rostirea acestuia poate fi, de la început, îndreptată împotriva propriei persoane, atunci când asimilează gestul de „a cârti, a se revolta împotriva vieţii, a soartei” (deja nenorocite, din câte se vede, deci fără vreo noimă şi necesitate a adăugirii şi agravării afuriseniei). Şi, tot astfel, e de remarcat nuanţa reflexivă, cea care se referă la „a face jurământ, a se jura”, luând asupră-şi blestemul drept pedeapsă, recunoscut meritată, şi asumată în caz de vină. Cele mai des folosite sinonime, extrem de încărcate conotativ, sunt a înjura, a ocărî şi a huli.

Continuare »