Verbul a (se) lungi face parte din fondul vechi al limbii, format de la un adjectiv provenit din latină. Are destul de multe sensuri, referindu-se, până la urmă, la creştere, fie că este vorba despre lungime – „a (se) face, a deveni mai lung”, fie despre înălţime – „a creşte în înălţime”, fie că se referă la volum – „a mări cantitatea”, fie la timp – „a face să dureze (mai) mult”. În registrul familiar, termenul se foloseşte pentru acţiunea de „a se culca, a se întinde pe ceva, pentru a se odihni”.

Cele mai interesante rămân, fără îndoială, sintagmele – care sunt multe şi extrem de expresive, cu frumoase întorsături de cuvinte. Se pot lungi urechile de foame („a răbda de foame, a fi flămând”), se pot lungi ochii sau căutătura a drum („a fi dornic de a pleca departe”), i se poate lungi cuiva nasul („a deveni obraznic”), se poate lungi pasul („a merge mai repede, a se grăbi”), se poate lungi vorba („a vorbi mai mult decât trebuie”) sau, dimpotrivă, există a nu mai lungi vorba („a întrerupe discuţia”).

Continuare »

Verbul a se îndoi porneşte, ca semnificaţie, de la ideea de „dublu”, privită însă din puncte de vedere diverse. Se poate referi la plierea unui întreg în două sau mai multe părţi, realizându-se strângerea unei stofe, hârtii sau a unui material, punând marginile una peste alta şi, eventual, repetând operaţiunea, moment în care devine sinonim cu a împături. Acţiunea presupune în acesta caz o oarecare conservare a materiei, pentru că se realizează re-dispunerea şi rearanjarea acesteia, nu modificarea ei ca masă. Lucru ce nu se poate spune despre a îndoi atunci când se referă la lichide, devenind sinonim cu a dilua, a boteza, a subţia deoarece cantitatea creşte, e adevărat, dar îşi pierde proprietăţile; termenul poate fi folosit şi pentru a sugera, deci, dublarea, mărirea, înmulţirea.

Continuare »