Verbul a (se) diferenția vine din limba franceză – différencier – și are trei sensuri, stabilite în funcție de felul în care intră în relație cu ceilalți termeni din context sau de domeniul în care este folosit. Varianta tranzitivă se referă la „a stabili deosebirea dintre două sau mai multe ființe sau lucruri, a delimita caracterele lor specifice”.

O altă accepție, cea asociată dimensiunii reflexive a termenului, are în vedere „a se deosebi de altcineva sau de altceva; a se impune prin trăsături distincte, a se manifesta în mod deosebit”. Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, termenul se utilizează în matematică și înseamnă „a calcula o diferențială, a stabili prin calcul diferențial; a calcula o diferență sau o derivată”.

Continuare »

Verbul a cunoaşte are, într-un sens extrem de larg, următoarele semnificaţii: „a lua cunoştinţă de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conştiinţă; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”. Într-un sens mai puţin riguros (dar, probabil, mai adecvat limitelor cunoaşterii umane), verbul înseamnă „a avea sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, a experienţei; a fi luat la cunoştinţă de ceva”.

Cât despre obiectivitate şi adevăr… cel puţin atunci când e vorba despre cunoaşterea oamenilor („a şti, a afla cine este cineva”), mi se pare că, de fapt, participarea afectivă, emoţia, căldura sentimentelor, doar ele ne permit să cunoaştem cu adevărat oamenii din jurul nostru. Celor care ne privesc obiectiv, ca pe obiecte de studiu, de obicei nu le permitem accesul în intimitatea firească, cea care ne dezvăluie esenţa, deci cunoaşterea lor e indirectă şi eronată. Sigur, puteţi să-mi explicaţi cum e cu psihologia, dar sunteţi siguri că v-aţi vrea viaţa trăită între oameni-psiholog?…

Continuare »

Verbul a alege mi s-a părut, la o primă lectură, foarte bogat în sensuri, cu utilizări extrem de diverse. Elementul fundamental pentru sensul termenului pare a fi factorul „preferinţă”, deşi am serioase dubii că alegem întotdeauna ceea ce ne place. Dar este evident că opţiunea pentru ceva sau pentru altceva se fundamentează pe un raţionament, pe o trecere în revistă a aspectelor pozitive şi negative. Vorbim, prin urmare, de „a prefera ceva sau pe cineva, a-şi fixa preferinţele asupra unui fapt sau asupra unei persoane”, sau cel puţin „a considera ca fiind mai acceptabil (în raport cu altcineva sau altceva)” ori „a deosebi dintre alţii, a recunoaşte dintre mai mulţi”. Unul dintre cele mai actuale sensuri se referă la gestul democratic de „a desemna pe cineva prin vot”, iar unul dintre cele mai practice trimite la „a (se) împărţi formând mai multe grupe” (sens care are ataşată şi expresia a alege cărare „a despărţi părul în două cu pieptenele”).

Continuare »

Pe a discerne l-am văzut întotdeauna ca derivat al lui a cerne, dar am descoperit cu surprindere că mă înşelam. Verbul provine din latinescul discernere, care a dat şi în franceză discerner, şi se referă – mi se pare mie, exclusiv – la o activitate mentală. Porneşte de la necesitatea distingerii între lucruri şi situaţii ce pot fi confundate, folosind semne caracteristice, ceea ce îl face sinonim cu a deosebi, a desluşi, chiar cu a desprinde esenţa acestora. Frumuseţea neîndoielnică a cuvântului acestuia minunat vine din apropierea de judecata limpede, de aprecierea la justa valoare, de raţionamentul pătrunzător şi precis.

Continuare »