Pe a discerne l-am văzut întotdeauna ca derivat al lui a cerne, dar am descoperit cu surprindere că mă înşelam. Verbul provine din latinescul discernere, care a dat şi în franceză discerner, şi se referă – mi se pare mie, exclusiv – la o activitate mentală. Porneşte de la necesitatea distingerii între lucruri şi situaţii ce pot fi confundate, folosind semne caracteristice, ceea ce îl face sinonim cu a deosebi, a desluşi, chiar cu a desprinde esenţa acestora. Frumuseţea neîndoielnică a cuvântului acestuia minunat vine din apropierea de judecata limpede, de aprecierea la justa valoare, de raţionamentul pătrunzător şi precis.

Trebuie să recunosc, însă, că – în felul meu personal de a le judeca pe toate la extrem – mă tot gândesc la asemănarea celor două cuvinte de la care am pornit. Există o apropiere între ele, pe care un context potrivit o poate pune în valoare, făcându-le să se refere la aceeaşi idee de cugetare profundă, de căutare, selectare şi de alegere corectă. Similitudinea aceasta o fi existat ea şi în latină, dar cu atât mai mult se pare că necesitatea specializării unuia dintre ei a părut evidentă. Punând toate astea în balanţă şi aşezându-le în ordinea firească a lucrurilor, putem să lămurim uşor între a cerne şi a discerne: e diferenţa între fizic şi mental, între facere şi gândire, între exterior şi interior, între ceea ce fac şi ceea ce sunt, între ceea ce arunc şi ceea ce păstrez. Pentru că, printr-o excelentă întorsătură de sens, prin discernere păstrăm cele bune, spre deosebire de cernere, care opreşte în sită gunoiul.