23 oct.

Povestea celui mai controversat dicţionar

În 1828, când Noah Webster a încheiat lucrul la primul dicţionar american, a sperat că acesta va uni tânăra republică din punct de vedere cultural şi politic. Dicţionarele au promis să educe mai departe pe cei ignoranţi şi să-i cultive pe cei necultivaţi.

În 1934 a fost publicat a doua ediţie a dicţionarului Webster, un dicţionar universal care ştia totul: regulile jocului de bridge, toate numele din Biblie şi din piesele lui Shakespeare, evenimente istorice importante, dar şi dacă e indicat să spui “It’s me” în loc de “It is I”, ca şi indicaţii de pronunţie.

Mulţi termeni sexuali nu au fost luaţi în seamă, iar cei admişi omiteau latura lor obraznică. De exemplu, „horny” („excitat”) era definit ca având legătură cu „horns” („coarne”).

Foarte repede acest model s-a dovedit a fi jalnic de demodat. Lingvistica a arătat că regulile uzuale pentru „shall” şi „will” erau adesea greşite şi, în general, induceau în eroare, însă dicţionarul Webster îşi susţinea linia de forme de viitor. Materialul enciclopedic al dicţionarului era foarte selectiv: capete încoronate de neluat în seamă erau amintite, dar nu se făcea nicio referire la Babe Ruth şi Louis Armstrong. Regulile de pronunţie erau subiect de glumă pentru cei care spuneau că Webster indică două reguli de pronunţie, prima este Boston şi cea de-a doua este New England.

Între timp, americanii începuseră să îmbrăţişeze „moştenirea noastră vulgară”, cum o definse cândva Edmund Wilson. În anii ’20 şi ’30, H.L. Mencken a publicat un studiu, „The American Language”, prin care arăta că scriitori precum William Faulkner, Zora Neale Hurston şi John Steinbeck au ridicat dialectul american la rang de literatură. Argoul american aproviziona limbajul folosit în presă şi radio, iar expresiile standard înlocuiau limbajul oficial în proza americană.

În anii ’40, Dwight Macdonald a început dezbaterile privind meritul „culturii populare”. Merriam a întrerupt tradiţia şi nu a mai angajat un preşedinte de colegiu ca să-şi împrumute numele în calitate de titular editor al noului dicţionar, ci a promovat un manager fără nicio reputaţie publică.

În 1961, Philip Gove a fost angajat să se ocupe de cea de-a treia ediţie a dicţionarului Webster. Acesta a declarat, la adunarea ce avea ca temă noul dicţionar internaţional al limbii engleze, că „însuşi titlul acestuia conţine o serie de cuvinte care aproape că sfidează definiţia”.

Philip Gove a rescris politicile editoriale ale companiei Merriam-Webster, de la informaţiile enciclopedice (adio fapte istorice şi nume proprii) la folosirea literelor mari (fiecare cuvânt era scris în mod democratic cu literă mică, inclusiv pronumele “I”) şi stilul definiţiilor (pentru un termen, toate formau o singură frază, chiar dacă atingea lunigimi caraghioase). Pronunţia includea un număr ameţitor de variante, toate, în aparenţă, având acelaşi merit. Cea de-a treia ediţie a dicţionarului îşi declara neutralitatea privind cuvinte pe care alte dicţionare se grăbeau să le eticheteze drept colocviale, argotice sau vulgare.

Ediţia a doua era prescriptivă, indicându-le cititorilor cum să folosească limba, iar ce-a de-a treia era descriptivă, arătându-le cum limba era deja folosită. Cu toate acestea, cea de-a treia ediţie a fost frecvent calificată ca prea complicată. Niciuna dintre ediţii nu a rămas imună la controverse. Însă niciun dicţionar nu a văzut o controversă mai acerbă decât cea de-a treia ediţie a Webster, care şi-a câştigat statutul de cel mai controversat dicţionar din toate timpurile, ce susţine engleza vulgară ca engleză bună.

Toate acestea l-au determinat pe David Skinner să scrie cartea „The Story of Ain’t: America, Its Language, and the Most Controversial Dictionary Ever Published”, publicată recent de editura Harper. Cele 368 de pagini includ multe detalii interesante ale acestui segment năucitor din istoria lingvisticii americane.

Adauga un comentariu!



Alte articole pe subiecte similare

© 2021 blog.ro-en.ro