03 ian.
Verbul a boteza face parte dintre acelea care confirmă interesanta coincidenţă a momentului formării poporului român cu cel al creştinării sale. Termenul face parte din fondul vechi al limbii şi a apărut prin evoluţie firească din latinescul „batizare-baptizare”, desemnând acţiunea de a supune sau a se supune botezului. Cel care o realizează este, pe de o parte, preotul care oficiază ceremonia de creştinare, iar pe de altă parte, cel care are calitatea de naş sau naşă pentru copil. Ritualul presupune primirea în rândul credincioşilor a unui nou-născut, prin atribuirea unui nume întru Hristos, dar aceasta nu este singura circumstanţă în care se utilizează termenul. Una dintre celelalte situaţii are, de asemenea, valenţe religioase, şi se referă la stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti.
Numitorul comun al tuturor sensurilor pe care le acumulează cuvântul pare să fie prezenţa apei, pentru că odată ieşiţi din sfera sacră, orice udare sau stropire poate purta, în sens mai mult sau mai puţin ironic, denumirea de „botez”, la fel ca şi orice încercare de a da un nume (de batjocură), un supranume sau o poreclă. În ultimă instanţă, simpla amestecare cu apă a laptelui, a vinului sau a rachiului, pentru a câştiga un ban în plus are, în limbaj familiar şi ironic, aceeaşi denumire.
Continuare »
