| Cu perdelele lăsate, Şed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad. |
With the curtains drawn together, At my table of rough wood, And the firelight flickering softly, Do I fall to thoughtful mood. |
| Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii hotar. |
Two candles, tall sentry, beside an earth mound, A dream with wings broken that trail to the ground, Loud flung from the belfry calamitous chime… ‘Tis thus that you passed o’er the bound’ries of time. |
| Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere. |
What is love ? A lifetime spent Of days that pain does fill, That thousand tears can’t content, But asks for tears still. |
| De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ţi-l leagă, Încât să n-o mai poţi uita Viaţa ta întreagă. |
With but a little glance coquet Your soul it knows to tie, That of its spell you can’t forget Until the day you die. |
| Dar încă de te-aşteaptă-n prag În umbră de unghere, De se-ntâlneşte drag cu drag Cum inima ta cere |
Upon your threshold does it stand, In every nook conspire, That you may whisper hand in hand Your tale of heart’s aspire. |
| Dispar şi ceruri şi pământ Şi pieptul tău se bate, Şi totu-atârnă de-un cuvânt Şoptit pe jumătate. |
Till fades the very earth and sky, Your heart completely broken, And all the world hangs on a sigh, A word but partly spoken. |
| Te urmăreşte săptămâni Un pas făcut alene, O dulce strângere de mâni, Un tremurat de gene. |
It follows you for weeks and weeks And in your soul assembles The memory of blushing cheeks And eyelash fair that trembles. |
| Te urmăresc luminători Ca soarele şi luna, Şi peste zi de-atâtea ori Şi noaptea totdeauna. |
It comes to you a sudden ray As though of starlight’s spending, How many and many a time each day And every night unending. |
| Căci scris a fost ca viaţa ta De doru-i să nu-ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă. |
For of your life has fate decreed That pain shall it enfold, As does the clinging water-weed About a swimmer hold. |
| Mihai Eminescu | traducere de Corneliu M. Popescu |
| Vezi, rândunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-aşează bruma peste vii — De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? |
See the swallows quit the eaves And fall the yellow walnut leaves, The vines with autumn frost are numb, Why don’t you come, why don’t you come? |
| O, vino iar în al meu braţ, Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu De sânul tău, de sânul tău! |
Oh, come into my arms’ embrace That I may gaze upon your face, And lay my head in grateful rest Against your breast, against your breast! |
| Ţi-aduci aminte cum pe-atunci Când ne plimbam prin văi şi lunci, Te ridicam de subsuori De-atâtea ori, de-atâtea ori! |
Do you remember when we strayed The meadows and the secret glade, I kissed you midst flowering thyme How many a time, how many a time? |
| În lumea asta sunt femei Cu ochi ce izvorăsc scântei… Dar, oricât ele sunt de sus, Ca tine nu-s, ca tine nu-s! |
Some women on the earth there are Whose eyes shine as the evening star, But be their charm no matter what, Like you they’re not, like you they’re not! |
| Căci tu înseninezi mereu Viaţa sufletului meu, Mai mândră decât orice stea, Iubita mea, iubita mea! |
For you shine in my soul always More softly than the starlight blaze, More splendid than the risen sun, Beloved one, beloved one! |
| Târzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum, Şi lanurile sunt pustii… De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? |
But it is late in autumn now, The leaves have fallen from the bough, The fields are bare, the birds are dumb… Why don’t you come, why don’t you come? |
| Mihai Eminescu | traducere de Corneliu M. Popescu |
| Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte… Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: — Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino, Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o… Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele. Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare; Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipǎ ca în veacuri, mereu creşte, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte; Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde; Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână — Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri, Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri Mările ţǎrmuitoare şi cetăţi lângă limanuri, Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor, Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor — Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac. Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung; Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător. Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă, Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ. |
A Sultan among those who over a language reign, Who where the flocks are pastured, there stretches their domain, Was sleeping on the hillside, his head laid on his arm, When came to him a vision that did his spirit charm: He saw the moon that nightly across the heavens ranged Turn from her wonted journey and to a maiden changed, He saw her glide towards him, with lovely downcast head, And there was sorrow in her eyes; but spring bloomed at her tread; While all the forest trembled, so wondrous war her grace, And a thrill of silver ripples ran o ‘er the water’s face. A mist like sparkling diamonds that did the vision daze Lay on the earth enchanted, a bright illumined haze, While the sound of whispered music sang through that wonderland, And o ‘er the starry heavens a midnight rainbow spanned… Her hair in raven tresses about her shoulders fell, And taking his hand in hers, she these grave words did tell: „Let be our lives united, my pain let yours enfold That through your sorrow’s sweetness my sorrow be consoled… Writ was it through the ages and all the stars record That I shall be your mistress, and you shall be my lord.” Now, as the Sultan marveled, softly she withdrew And he felt as if within him a wondrous tree upgrew; A tree that in an instant raised loftily its head And to the far horizons its thrusting branches spread; A tree of such a stature that even at midday The farthest lands and oceans under its shadow lay. While at the earth’s four corners rose up against the sky Atlas, Caucasus, Taurus and the Balkan mountains high; The wide Euphrates, Tigris, the Nile, the Danube old, All ‘neath its boughs protecting their mighty waters rolled. Asia, Europe, Africa and the desert stretching far, The boats that on the lakes and seas and on the rivers are, Billowing, boundless cornfields that tossed emerald locks, And shores, and ships, and harbours with castles on the rocks, All these spread like a carpet his vision did embrace, Country next to country set, and race to race… All these as in a mist of silver did he see, A vast extending kingdom ‘neath the shadow of a tree. The eagle that aspires the sky does dawdle not With lazy wings, nor in among the branches squat ; And now a wind of conquest the ancient forest fills And shouts of Allah ! Allah ! echo among the hills, As though a rising tempest does o’er the ocean roar The deafening clash of battle, the thunderous clang of war; Till loudly does the forest to that great gale resound And bow before new Rome its branches to the ground. |
| – Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de când nu ne-am văzut Multă vreme au trecut Şi de când m-am depărtat, Multă lume am îmblat. |
„Forest, trusted friend and true, Forest dear, how do you do? Since the day i saw you last Many, many years have passed And though you still steadfast stand I have traveled many a land.” |
© 2024 blog.ro-en.ro