| Wee, modest, crimson-tippèd flow’r, Thou’s met me in an evil hour; For I maun crush amang the stoure Thy slender stem: To spare thee now is past my pow’r, Thou bonie gem. |
Sfioasă, albă floricea, A rânduit ce soartă rea Să-ţi frângă azi cormana mea Trupul plăpând? Când viaţa eu n-aş mai putea Să-ţi dau nicicând! |
OED a anunţat introducerea a peste 1000 de termeni noi şi sensuri ale acestora pe lângă revizuirea şi extinderea a peste 2000 de termeni din dicţionar. De unde provin cei peste o mie de termeni adăugaţi? Unii sunt împrumutaţi din alte limbi, de exemplu „narcocorrido” (termen de origine spaniolă dintr-o baladă mexicană care rememorează fărădelegile traficanţilor de droguri), „potjie” (din afrikaans, vas din fier cu trei picioare pentru gătit la foc) şi „shishito” (din japoneză, un anumit fel de chilli folosit în bucătăria asiatică).
Unii termeni dezvăluie preocupări moderne: „assisted death” (moarte asistată) şi „assisted dying” (procesul morţii asistate), ca şi „agender” (fără sex, născut dintr-o reacţie la gândirea noastră înrădăcinată legată de apartenenţa la sex). OED a adăugat şi abrevieri – „IMF” (International Monetary Fund) şi „IDB” (illicit diamond buyer), au apărut şi „ICYMI” (in case you missed it), „IRL” (in real life), „IDK” (I don’t know), „TBH” (to be honest), „CBA” (can’t be arsed) şi „FFS” (for f*ck’s sake).
Continuare »
| A True Story | O poveste adevărată |
| Some books are lies frae end to end, And some great lies were never penn’d: Ev’n ministers they hae been kenn’d, In holy rapture, A rousing whid at times to vend, And nail’t wi’ Scripture. |
În cărţi minciuni îs câte vrei, Nescrise-s iarăşi multe; hei, Şi chiar şi preuţii şi ei, Cu ochii-n slăvi, Puind scriptura drept temei, Mai toarnă vălvi. |
| Sweet Auburn, loveliest village of the plain, Where health and plenty cheared the labouring swain, Where smiling spring its earliest visit paid, And parting summer’s lingering blooms delayed, Dear lovely bowers of innocence and ease, Seats of my youth, when every sport could please, How often have I loitered o’er thy green, Where humble happiness endeared each scene! How often have I paused on every charm, The sheltered cot, the cultivated farm, The never-failing brook, the busy mill, The decent church that topt the neighbouring hill, The hawthorn bush, with seats beneath the shade, For talking age and whispering lovers made! How often have I blest the coming day, When toil remitting lent its turn to play, And all the village train, from labour free, Led up their sports beneath the spreading tree, While many a pastime circled in the shade, The young contending as the old surveyed; And many a gambol frolicked o’er the ground, And slights of art and feats of strength went round; And still as each repeated pleasure tired, Succeeding sports the mirthful band inspired; The dancing pair that simply sought renown By holding out to tire each other down; The swain mistrustless of his smutted face, While secret laughter tittered round the place; The bashful virgin’s side-long looks of love, The matron’s glance that would those looks reprove! These were thy charms, sweet village; sports like these, With sweet succession, taught even toil to please; These round thy bowers their chearful influence shed, These were thy charms—But all these charms are fled. Sweet smiling village, loveliest of the lawn, Thy sports are fled, and all thy charms withdrawn; Amidst thy bowers the tyrant’s hand is seen, And desolation saddens all thy green: One only master grasps the whole domain, And half a tillage stints thy smiling plain; No more thy glassy brook reflects the day, But, choaked with sedges, works its weedy way; Along thy glades, a solitary guest, The hollow-sounding bittern guards its nest; Amidst thy desert walks the lapwing flies, And tires their echoes with unvaried cries. Sunk are thy bowers, in shapeless ruin all, And the long grass o’ertops the mouldering wall; And, trembling, shrinking from the spoiler’s hand, Far, far away, thy children leave the land. Ill fares the land, to hastening ills a prey, Where wealth accumulates, and men decay: Princes and lords may flourish, or may fade; A breath can make them, as a breath has made; But a bold peasantry, their country’s pride, When once destroyed, can never be supplied. A time there was, ere England’s griefs began, When every rood of ground maintained its man; For him light labour spread her wholesome store, Just gave what life required, but gave no more: His best companions, innocence and health; And his best riches, ignorance of wealth. But times are altered; trade’s unfeeling train Usurp the land and dispossess the swain; Along the lawn, where scattered hamlets rose, Unwieldy wealth and cumbrous pomp repose; And every want to oppulence allied, And every pang that folly pays to pride. Those gentle hours that plenty bade to bloom, Those calm desires that asked but little room, Those healthful sports that graced the peaceful scene, Lived in each look, and brightened all the green; These, far departing seek a kinder shore, And rural mirth and manners are no more. Sweet Auburn! parent of the blissful hour, Thy glades forlorn confess the tyrant’s power. Here as I take my solitary rounds, Amidst thy tangling walks, and ruined grounds, And, many a year elapsed, return to view Where once the cottage stood, the hawthorn grew, Remembrance wakes with all her busy train, Swells at my breast, and turns the past to pain. |
Tu, Auburn drag! Sat mândru de câmpie Cu vajnici oameni, spor şi hărnicie. La tine primăvara-ntâi sosea Şi tot la tine vara zăbovea. Voi colţuri de odihnă şi visare, De joc, de tinereţe trecătoare. O, cât am colindat pe plaiu-ţi verde, Şi tihna cât ştia să mă dezmierde! A tale haruri cât m-au desfătat: Hambarul plin, ogorul semănat, Şi moara harnică pe-al gârlei mal, Biserica bătrână-n vârf de deal, Popasuri sub umbrarul de gherghine Cu şoapte dulci sau sfaturi să aline. Venea şi ziua mult blagoslovită Cu-al său răgaz, când munca-i isprăvită, Când mic cu mare,-ntregul sat, Se aduna sub pomul cel rotat, Cei vârstnici urmărind cum se avântă Cei tineri, la întrecere şi trântă. Se încingeau la joc şi dibăcie Şi toţi se străduiau dintâi să fie. De trânta ajungea plictisitoare Taraful se pornea cu înfocare. Perechile săltau în pas vioi, Pân-ostenind, în joc erau doar doi. Câte-un flăcău mai smead şi ruşinos, Isca mult haz şi chiot pe din dos, Codane aruncau sfios ocheade, Neveste şuşoteau că nu se cade. Asemeni bucurii te-nconjurară Căci munca nu era nicicât povară. Sat mândru! Desfătare de nespus! Asemeni bucurii acum s-au dus. Cândva mândria-ntregului ţinut, Azi – râsul, veselia, s-au trecut. Aici se simte mâna de tiran Şi întristarea creşte an de an. Un singur domn le stăpâneşte toate, Iar plugul trage brazda jumătate. Pârâul fără unde viorii Se scurge-alene printre bălării, Iar prin vâlcele-un oaspe solitar – Posacul, tânguiosul călifar. Ici-colo, prin hăţişuri se mai zbat Nagâţi, ţipând târziu şi speriat. Umbrarele încet s-au năruit, Iar ierburi suite-un zid părăginit, Şi tremurând de-a despotului groază, Pe rând, copiii tăi se-nstrăinează, Metehnelor căzându-le în mreajă, Momiţi de bani – amăgitoare vrajă! O vorbă doar, cocioaba în palat O poate preschimba. S-a întâmplat. Dar mândra ţărănime de-a pierit, Rămâne veşnic de nenlocuit. Cândva destinul nu era hapsân Şi fiecare hat şi-avea stăpân. Cinstita muncă răsplătea pe-oricare. Lipsiţi erau de gânduri râvnitoare. Prietenă era doar cuviinţa, S-adune bani şi-avere – neştiinţa! Dar în zadar! Nepăsătorii ani, Încalecă glii şi-i pradă pe ţărani. Dolinele aveau odat’ cătune – Acum au fală şi deşertăciune. Fac casă bună griji cu pricopseala, Şi neghiobia-ajută jecmăneala. Cândva un ceas era eternitate, Dorinţele – modeste, cumpătate. Întreceri şi hârjoane inocente Străluminau şi chipuri şi momente. Dar ghiduşii şi vorbă înţeleaptă Spre-un alt liman mai bun se-ndreaptă. Tu, mândru Auburn! Vatră de minuni! Tiranu-ţi fură glia din străbuni! Şi tot cutreierând, drumeg pribeag, Potecile sărmanului meleag, Cu case podidite de verdeaţă, Toţi anii duşi răsar din nou din ceaţă. În piept se-adună şir icoane vii, Dar dor nespus, gândind la ce va fi! |
| Oliver Goldsmith | traducere de Veronica Focşeneanu |
Verbul a ura e… de sezon. Se construiește cu dativul (deci a ura cuiva) și înseamnă „a adresa cuiva o dorință de bine, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit; a închina în sănătatea cuiva”. Termenul vine din latinescul orare, având chiar și o semnificație parcă mai apropiată de sensul etimonului – „a recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul, cu sorcova, cu plugușorul etc.” Nu are – ca să știți – nicio legătură cu interjecția ura!, cuvânt venit din rusă și din franceză.
Sinonimele nu sunt foarte numeroase, dar sunt destul de variate: a binecuvânta, a blagoslovi, a colinda, a da, a dori, a felicita, a pofti, a prii. Sunt utilizate în contexte diferite, fie la sărbători ale tuturor, fie la aniversări personale, la începutul unei acțiuni ori al unui nou drum. Se poate folosi pentru a spune, pur și simplu, „bună seara” ori pentru a dori, pentru tot restul vieții, mult bine și noroc, sănătate și fericire. Atunci când se referă la obiceiul de „a umbla de la casă la casă, în seara de Anul Nou”, e sinonim cu a hăi.
Continuare »
| The curfew tolls the knell of parting day, The lowing herd wind slowly o’er the lea, The plowman homeward plods his weary way, And leaves the world to darkness and to me. |
Trist zvon de clopot prohodeşte ziua, Cireada şerpuieşte pe vâlcea, Plugarul se întoarce-n sat şi lumea O lasă-n seama nopţii şi a mea. |
© 2024 blog.ro-en.ro