Expresia misery loves company avea, în închipuirea mea, o semnificaţie diferită de cea pe care am găsit-o repetitiv acceptată în diferite surse. Aveam impresia că se referă la nevoia oamenilor de a găsi alinare, confort, în prezenţa altor oameni, care să-i asculte şi să-i sprijine în momentele în care lucruri rele par să le întunece orizonturile. Ei bine, m-am înşelat!

Cuvintele acestea se referă la dorinţa celor trişti de a avea în preajmă oameni cu aceeaşi stare de spirit. Ca şi cum fericirea celorlalţi, fie şi sub forma unei banale veselii, le-ar face rău. Şi uneori e adevărat. Există chiar o teorie ştiinţifico-psihologică sprijinită pe experimente reale, ce spune că s-ar părea că şi alegerea partenerilor de viaţă, sau a oamenilor cu care împărţim acelaşi spaţiu, este în acord cu propriile stări. Justificarea pare să fie nevoia noastră de a ne consola, poate, cu ideea că şi alţii o pot duce la fel de rău, sau poate chiar mai ceva. Nu aş vrea să adaug şi „capra vecinului” la explicaţie… nu ştiu de ce, dar a te simţi nefericit şi a căuta compania celor asemenea ţie nu-mi pare acelaşi lucru cu a le provoca nefericire şi celorlalţi. Însă mi-am amintit de o replică a unui scriitor care vorbea ironic despre oamenii care aşteaptă, plini de speranţă, momentul când doi tineri se căsătoresc, pentru ca, mai apoi, să pândească detaliile care pot indica o iminentă despărţire, anticipând cu savoare sfârşitul. E un soi de confirmare a năruirii propriilor iluzii şi un soi de probă cosmică e propriilor greşeli.

Oricum ar fi, când mi-e rău, mie îmi place să închid uşa la casă şi să mă adun grămadă, trăgându-mă singură de şireturi. Că… vorba lui Thoreau: „If misery loves company, misery has company enough”. Nu mai are nevoie şi de mine.