Verbul a dezavua este un termen livresc, vine din limba franceză (désavouer) și este urmat, în general, de un complement care indică oameni, idei, acțiuni etc., însemnând „a pretinde că nu s-a spus sau nu s-a făcut ceva; a refuza să recunoască ceva (pentru sine)”. De asemenea, se poate referi la „a declara ca fiind neplauzibil”.

Sinonimele sunt mai agresive, și duc la un alt nivel semantic această nerecunoaștere, neacceptare – a blama, a condamna, a contesta, a se desolidariza, a dezaproba (spusele sau faptele cuiva), a înfiera, a proscrie, a reproba, a renega, a respinge, a stigmatiza.

Din punct de vedere fonetic, verbul mi se pare destul de dizarmonios, formele sale paradigmatice rupându-se în hiaturi destul de dificil de pronunțat. Dincolo de neplăcerile provocate în rostire, termenul indică parcă, prin însăși structura lui fonetică, separarea categorică pe care o sugerează și semantic.

Există situații în viață în care atitudinea noastră trebuie să se afle categoric sub semnul acestui cuvânt. Nu mi s-a întâmplat foarte des, poate pentru că nu sunt prea mulți cei care vorbesc în numele meu, prin urmare asocierea nu poate fi, oricum, făcută.

Politicienii noștri abuzează însă de el. Pentru că, deseori, pentru ei, totul se stabilește la nivel declarativ. Dezavuează una, dezavuează alta, creându-ne împresia că acestea ar fi valorile lor reale, cele solide, în funcțiile de care noi le acordăm sprijinul nostru. Din păcate, descoperim, de cele mai multe ori, că toate-s vorbe goale…

Verbul a tăgădui vine din limba maghiară – tagadni (care se traduce „a contesta”). Este tranzitiv şi înseamnă – cu referire la adevăruri, fapte, fenomene – „a contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva ca fiind adevărat, a declara ca fiind neadevărat”.

Termenul stabilește sinonimie cu verbe precum a nega, a renega, a dezminți sau, mai rar, cu a refuza. Are, de asemenea, şi alte echivalente în dicționare: a ascunde, a dezice, a masca, a respinge, a retracta, a tăinui, dar şi livrescul a denega ori învechitul a protesta.

Mie îmi place teribil cum sună. Și, deși întotdeauna mi s-a părut că are o conotație negativă – căci retractarea implică o dezicere, o negare de primă vorbă, acum îl găsesc mai pe gustul meu. Pentru că încă îmi mai place curajul contestării și puterea unui „nu” spus împotriva curentului.

Nu agreez însă, așa cum nu mi-au plăcut niciodată, „contestarii de serviciu”, cei care critică totul și pe toate, cărora nimic nu le convine și totul le displace, fără a identifica problemele reale și soluțiile adecvate. Pur și simplu din dorința de a fi contra curentului ori, dimpotrivă, de a fi „cool”, ridicându-se pe un val de opinie „la modă”, de bonton.

Nu cred în rezolvările de tipul acesta, dar e foarte adevărat că mai curând se mișcă lucrurile atunci când sunt puse sub presiunea tăgadei, decât lăsate în voia lor, sperând că se vor îmbunătăți de la sine… Prin urmare, deși nu sunt cea mai cârtitoare ființă din lume, mă bucur deseori când oamenii tăgăduiesc ordinea lucrurilor ce merg strâmb.

Verbul a (se) erija vine din franceză – ériger, și este un reflexiv urmat de determinări introduse prin prep. „în”. Înseamnă, în primul rând, „a-și atribui fără niciun drept o situație, un rol care conferă autoritate, a se da drept…, a voi să treacă drept…” sau, cu alte cuvinte, „a-și aroga ilegal o autoritate”.

La origine, termenul provine dintr-un latinesc erigo, erigere – a înălța. De aici, în registrul vechi, verbul se folosea cu referire la statui și monumente, însemnând „a așeza în poziție verticală”, sau la un așezământ, o instituție, fiind echivalent cu a întemeia, a institui, a crea; un alt sens arhaic se referă, pur și simplu, la „a ridica la o condiție superioară”.

Plecând din latină și trecând prin franceză, ceea ce surprinde este conotația negativă spre care s-a deplasat sensul cuvântului. Înălțarea este doar aparentă, dorită și pretinsă, dar fără fundament și fără niciun drept. Alte două sunt elementele de sens care atrag atenția: este vorba despre o pretenție a celui care face acțiunea, iar miza este câștigarea autorității.

Pentru că – nu-i așa? – autoritatea este cu adevărat greu de câștigat. Pare, prin urmare, logică încercarea de a crea aparența că o ai. Chiar dacă, în adevăr, nu ești în stare să o câștigi.

Verbul a (se) împărtăși este un derivat al substantivului părtaș, cu prefixul în-, de al cărui sens se și leagă: „a face pe cineva părtaș la ceva” sau „a se face părtaș la ceva, a lua parte la ceva”, adică a participa. Dar și „a avea parte de…”, echivalent cu a primi (din…), a se înfrupta (din…), precum și „a primi o parte din ceva” – în sens mai general.

Sensurile sunt destul de multe, căci verbul mai poate să însemne „a accepta punctul de vedere al cuiva, a fi de acord cu…, a primi ca bun”, deci a accepta, a admite – când e vorba de păreri, opinii. Ori cu privire la idei, gânduri, sentimente – „a (se) destăinui cuiva ceva, a face cunoscut (pentru a găsi sprijin spiritual sau moral)”, adică a comunica, a declara, a (se) destăinui.

De asemenea, poate avea în vedere „a împărți cu cineva ceva, a da și altuia, a face parte cuiva”, dar și „a avea parte de același lucru ca și altcineva”. Atunci când se referă la bucurii sau necazuri, dureri, înseamnă „ a suporta împreună”, dar se pot avea în vedere și impresii… sau chiar soarta cuiva.

Utilizat deseori în spațiul bisericesc, verbul se referă la „a da sau a lua împărtășanie; a supune ritualului de împărtășanie (sfânta grijanie)”, fiind sinonim cu a (se) cumineca, a (se) griji. Iar de aici derivă semnificația argotică a termenului, însemnând „a consuma băuturi alcoolice” – a bea. Și, surprinzător, sinonime mai există, multe în registrul popular și regional.

Zilele trecute mi-a căzut privirea pe un citat care spunea așa: „Pentru că suntem muritori, fiecare talent, îndemânare, aptitudine pe care o posedăm, fiecare gând și trăire pe care am avut-o, fiecare peisaj superb pe care l-am văzut, fiecare obiect material pe care l-am avut, se va pierde, în definitiv. Asta doar dacă nu le împărtășim cuiva.”

Și m-am gândit, imediat, cât de fericită sunt. Pentru că în fiecare zi îmi împărtășesc cunoștințele și învățăturile elevilor mei. Iar în fiecare zi de luni, gândurile mele – mai trăsnite sau nu – ajung la cititorii acestui blog. Există, deci, părți din mine care nu se vor pierde niciodată, și vorbe care, cumva, vor intra în alte case, minți și suflete…

Verbul a (se) pedestri este un termen învechit, derivat al lui pedestru („care merge, care călătorește pe jos” – astăzi rar). Înseamnă „ a descăleca, a merge pe jos”, cu o nuanță interesantă – „a descăleca pentru a merge pe jos”, putându-se referi și la o acțiune forțată a cuiva de „a face, a sili să descalece, să rămână pe jos”. Nu insist mai mult, pentru că nici dicționarele nu fac asta, destul a spune că a fost o surpriză să aflu că există.

Așa cum i se întâmplă oricărui voinic (ori voinice) care are armăsar de poveste, uneori rămâne omu’ fără mijloc de transport personal. Ba se-mbolnăvește, ba îi cade vreo potcoavă, ba îi cad dinții și trebuie dat la ramblă. Orișicum ar fi, necazurile nu vin niciodată singure, mai ales când rămâi, exact când ai vrea să fii teribil de eficient, taman fără mijloace rapide de a te mișca. Adică fără cai. Putere.

Am pățit de câteva ori asta, cu mașina cea veche. Și am pățit iară, când am dat mașina veche, ca să-mi iau alta nouă. Care, apropo, e grozavă! Dar nu despre asta vreau să vă spun acum, ci despre perioadele mele de pedestru, care, la început, erau groaznic de frustrante, însă au devenit, în timp, o reală plăcere. (Bine, poate și de unde mi-am luat casă lângă serviciu, ceea ce în București e o adevărată binecuvântare – dar nu-mi stricați demonstrația cu explicații logice!)

Am găsit, astfel, timp să merg pe jos până la școală – să fac, prin urmare, mișcare; să cunosc mai bine cartierul în care trăiesc – și să-i admir casele și liniștea (incredibilă pentru zona asta!); să mă bucur de cerul senin, chiar și de orice picătură de ploaie – știu, e cam poetică partea asta, dar mie ajunseseră să-mi lipsească plimbările, pur și simplu!

Cred că, până la urmă, și lipsa vitezei – viteză fără de care avem impresia că n-am putea trăi și care ne-a devenit o a doua natură – este o lecție pe care oricine (mai ales orice „cavaler”) ar trebui să o învețe, căci e bine a te pedestri din când în când. Ca să-ți amintești cum să-ți sincronizezi bătăile inimii cu pașii. Și invers.

Verbul a dejuna vine din franțuzescul déjeuner și are, după toate aparențele, două sensuri. Pe de o parte, se referă la „a lua gustarea de dimineață”, iar pe de altă parte, înseamnă „a lua masa de la amiază”, fiind sinonim cu a prânzi (mai aproape și de sensul echivalentului francez).

Dintre sinonime, în afară de acesta, mai apar a merinda (învechit și regional), a prânzui (și el regionalism), precum și a gusta (folosit în Maramureș). Prin urmare, lucrurile nu par a fi extrem de complicate cu el, poate pentru că nu e prea des utilizat.

Presupun că verbul are în vedere și micul dejun tocmai pentru că, la noi, mâncarea de amiază este denumită prânz, iar verbul corespunzător s-a răspândit în detrimentul celuilalt, mai rar folosit și părăsit, cumva, într-o stare incertă, într-un limb al cuvintelor.

Eu chiar îl asociam, fără să stau prea mult pe gânduri, mai curând cu dimineața și cu prima masă a zilei… Îmi dau seama acum că micul dejun e tocmai de aceea „mic”, pentru că dejunul (cel serios) abia urmează. Recunosc însă că și asocierea cu o „gustare rapidă” m-a indus în eroare. Chiar așa stând lucrurile, cred că voi lăsa, totuși, prânzul acolo unde e, iar dejunul în grija francezilor. Să fie treaba clară!