Verbul a tolera are o definiţie sintetică, ce pare a-i acoperi sensul general – „a îngădui, a permite o situaţie, un fapt (nepermis); a trece cu vederea”. Pe de altă parte, există şi câteva nuanţe, căci se poate referi la persoane („a accepta, admiţând în apropiere şi făcând abstracţie de neajunsuri”), la fapte supărătoare nepermise („a admite în mod conştient şi tacit”) sau la tratamente şi medicamente („a suporta fără reacţie de respingere”).

Termenul vine din franţuzescul tolérer, cu rădăcini în latină – tolerare, şi stabileşte sinonimie (pe lângă numeroasele verbe menţionate mai sus) cu a răbda, a suferi, a suporta, având în vedere o indulgenţă sporită faţă de lucruri pe care, în general, nu le aprobăm sau nu ar trebui să le permitem. Prin urmare, termenul este mult mai complex, iar tolerant, cu adevărat, nu este decât cel care acceptă inacceptabilul – cel puţin inacceptabilul, din punctul lui de vedere.

Ceea ce înseamnă că nu există alegere atunci când pretinzi că eşti tolerant. Nu doar că nu intră în această categorie lucrurile care-ţi sunt indiferente, dar nu te poţi numi „tolerant” decât dacă lucrul pe care îl accepţi, îl suporţi, îţi contrazice, până la străfundurile esenţei tale, fiinţa.

Nu ştiu – în această lumină privind lucrurile – dacă sunt o persoană tolerantă. Dar sunt sigură că vreau să trăiesc într-o lume în care oamenii se străduiesc. Şi în care singurul lucru faţă de care devenim, încet-încet, intoleranţi să fie intoleranţa.