Verbul a poetiza se referă, în primul rând, la „a da unui fapt, unui eveniment, unei idei etc. caracter poetic”. Are două tipuri de sinonime, cele care se referă la construirea unor texte poetice – a rima, a versifica, dar şi cele mai cunoscute şi mai des utilizate – a idealiza, a înfrumuseţa, a înflori, deci a prezenta ceva într-o lumină favorabilă.

Dacă ar fi să mă gândesc bine la trebuşoara asta, mie verbul acesta nu-mi place mereu. Sigur, mă mai apucă şi pe mine lirismele, că aşa-i în fişa postului – mai ales că mi-am ales meseria după sufletul, chipul şi asemănarea. Şi am, ca orişicine, partea mea de romantism (bine dozată, aş spune cu un rânjet, dar mă mai apucă şi bocetul la vreun film „de femei”).

Însă mi se pare uneori enervant felul în care, mai ales acolo unde chiar e amestecată poezia, ne simţim îndreptăţiţi să poetizăm mai abitir şi să ne dăm sensibili. Probabil că tot Emin e cel mai bun exemplu, că doar a fost de curând ziua lui. Atâtea ode, şoapte şi emoţii… Bun şi respectul, dar omul a fost viu, a creat, a muncit nemăsurat. Este viaţă în opera lui, iar noi doar îi plângem lângă mormânt…

Anul acesta, în Viena, ghidul ne-a plimbat pe sub ferestrele apartamentului pe care l-a locuit în Landhausgasse şi unde, se pare, a cunoscut-o pe Veronica. N-am simţit neapărat nevoia să recit vreo poezie, deşi emoţia a fost puternică şi m-am bucurat de privilegiul de a colinda pe aceleaşi străzi, aşa cum mă mai bucurasem şi în Florenţa, pe pietrele lui Dante…

Dar mie mi-e drag Eminescu acela agresiv, tunător, incisiv, intransigent, care are opinii ferme, fie ele şi greşite, pe care şi le asumă cu forţă, care a criticat puterea vremii lui şi a condamnat abuzul. Care ne-a ştiut, peste timp, prefăcuţi şi idolatri, şi n-a vrut recunoaşterile pigmeilor. Iar Viena lui mi-a fost dragă, pentru că acolo a trăit cu pasiune şi a fost fericit.