Verbul a lapoviţa a fost o mare surpriză pentru mine. Există, să ştiţi, atâta că DOOM2 nu a mai vrut să-l mai primescă între foile sale. I-o fi fost şi lui urât de el! Dar poate fi găsit prin dicţionarele explicative, însemnând „a cădea ploaie amestecată cu zăpadă”, este intranzitiv şi impersonal, iar la indicativ prezent are forma lapoviţează.

Termenul este înregistrat ca derivat al substantivului lapoviţă, cel care denumeşte un tip de „precipitaţie atmosferică sub formă de ploaie amestecată cu ninsoare”, un soi de „zăpadă apoasă” căreia i se mai spune şi fleaşcă, fleşcăială, fleşcăraie, zloată ori şlepoiţă. Cum e mai urât… într-o nehotărâre permanentă între stări de agregare.

Dar – dacă mă întrebaţi pe mine – într-o hotărâtă şi permanentă stare de agresare dinspre natură împotriva nervilor omului. Trecerea dintre anotimpuri este întotdeauna dificilă, dar asta, dinspre culorile splendide ale toamnei înspre miraculosul alb al iernii, seamănă cu un coşmar intensificat paroxistic înainte de trezire…

Pe mine mă intrigă procesul acesta care se numeşte „dinamica vocabularului”: cuvinte care îşi modifică forma sau noima, care dispar cu totul – odată cu realităţile pe care le denumesc ori pentru că nu reuşesc să se impună prin forţa lor lingvistică, altele noi care pătrund timide – pentru a se topi ca fumul ori pentru a rămâne drum lung în vorbele noastre.

Şi mă întreb: nu se poate – odată zvârlit afară din DOOM ca o măsea stricată – ca verbul a lapoviţa să-şi ia şi lapoviţa cu el? Aia adevărată, care ne rupe acum ciolanele cu răceala ei strigoiască? Să plece-mpreună spre ţările calde şi zile cu lună? Să le rămână în urmă ori mai multă toamnă, ori mai multă iarnă? Oricare din două, doar fără interstiţii?