Verbul a deszăpezi se referă, de obicei, la drumuri şi locuri, însemnând „a curăţa de zăpadă” şi stabilind sinonimie cu a destroieni. Atât.

N-ai zice că pentru un cuvânt atât de simplu trebuie să se desfăşoare, la nivel faptic, atâta şi-atâta tărăşenie! Că dacă lucrurile-s aşa clare în lumea vorbelor – care e mai mereu confuză şi inexactă, treburile sunt obligatoriu lămurite şi în acţiune. Adevărat: contează şi cine face acţiunea, iar în privinţa asta contează mai de tot.

Am impresia – probată şi palpabilă, că debandada face parte din coşmarul genetic şi mitic al vieţii româneşti, iar dovada incontestabilă învie iarna, pe gerul cel mai crud. Aud că în toată Europa a fost iarnă grea, dar probabil că prin alte locuri se mai şi rezolvă câte una-alta, căci nu peste tot se ceartă toată lumea cu toată lumea. Primaru’, cu prefectu’ şi cu şefu’ de post, cu notaru’, cu fieraru’, cu zidaru’, cu văcaru’ satului, cu întâiul agricultor al ţării, cu DJ-ul de la discotecă, cu acaru’, cu popa, cu olaru’, cu al doilea pătrar al lunii şi cu cosmeticiana [sic!] de la salon, cu modista şi cu soferu’ de la RATĂ, cu soarele mamii ei de treabă şi cu umbra pământului degeaba! Astfel încât, până la urma urmei, acţiunea o face tot primăvara – cel mai bine şi mai bine. Că vine ea, cuminte, în fiecare an, încet, să cureţe mizeria oamenilor.

Închei iarna verbelor mele cu deszăpezirea. Mă rog… închei eu, că ţara e încă un nămete. Da’ lasă, că la iarnă ninge iară, oricum!