Verbul a deraia are trei sensuri fundamentale, cele figurate construindu-se, desigur, pe baza celui propriu. Acesta din urmă se foloseşte despre vehicule, mijloacele de transport precum metroul, trenul ori tramvaiul, şi înseamnă „a ieşi, a sări de pe şine, de pe linie”.

Prima accepţie din registrul figurat vizează o formă a rătăcirii de natură lingvistică, verbală, o oarecare absenţă în logica discursului. Se referă la „a se abate de la subiect, a devia într-o discuţie”, dar şi la „a vorbi aiurea, a bate câmpii”, stabilind sinonimie cu a divaga.

Celălalt sens figurat are în vedere erori mai mari, care au cauze mai profunde şi efecte mai serioase, dincolo de vorbe şi discuţii. Face trimitere fie la comportament – „a ieşi din normal, a se purta prost, a devia de la calea cea bună”, fie la sănătatea minţii – „a pierde facultatea de a judeca normal, a-şi ieşi din minţi”, stabilind sinonimie cu a înnebuni, a se scrânti, a se sminti, a se ţicni.

În această din urmă situaţie, semnificaţia termenului pare a se apropia de dezastrul pe care îl presupun deraierile din plan concret… Cu scăparea lucrurilor de sub controlul atent al regulei şi al normalului, cu ruperea brutală de realitatea solidă a drumului şi a cursului firesc, cu desfrâul emoţiilor şi al sentimentelor imposibil de numit, catalogat ori disciplinat, cu mulţimea tumefierilor şi a rănilor şi a rupturilor şi a schilodirilor. Şi chiar a morţii, poate.