Verbul a boli are nuanţă populară şi este folosit pentru a sublinia o foarte neplăcută situaţie, în care organismul se simte foarte rău, până la incapacitatea de a-şi menţine poziţia verticală. Nu are foarte multe sensuri, dar şi cele pe care le are sunt nesuferite şi detestate de toată lumea. Înseamnă „a fi bolnav timp îndelungat (de o boală lungă sau cronică)”, fiind sinonim cu a suferi, a zăcea.

Atât verbul, cât şi substantivul rudă bună cu el vin din slavă şi s-au aclimatizat perfect, încât cu greu se poate imagina înlocuirea cuvântului boală cu un altul, echivalent. Definiţia acestuia spune „modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul”, iar sinonimele indicate sunt maladie, afecţiune, beteşug, rău, suferinţă.

Substantivul poate deveni „epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, leneşe, nărăvaşe”, sinonim – în acest context – cu hoit, mortăciune. De asemenea, pentru a sugera probabil dificultatea depăşirii unor astfel de blocaje emoţionale, termenul se foloseşte pentru „înclinaţie excesivă şi condamnabilă”, sinonim (în funcţie de gravitate) cu pasiune, capriciu, chef, dorinţă, fantezie, fiţă, manie, moft, nărav, patimă, poftă, pornire, toană, viciu.

Expresiile sunt semnificativ numeroase şi foarte plastice. Se spune a băga/vârî pe cineva în boale pentru „a supăra, a enerva, a face să sufere”, dar şi „a speria, a îngrozi”; a avea boală pe cineva pentru sentimente de ciudă, invidie, necaz, pică. De asemenea, se spune a băga rufele în boală (adică „a le spăla prost, de mântuială”), dar şi a scoate rufele din boală („a le spăla bine, după ce mai întâi au fost prost spălate”).

Fără discuţie, presupun, anotimpul care cel mai des ne… bagă în boale este toamna. Societatea şi viaţa asta modernă au reuşit performanţa de a ne transforma în fiinţe solitare şi mizantrope, în timp ce, paradoxal, în mod constant intrăm în contacte virale unii cu alţii, fără a ne putea apăra, datorită distanţelor (reale, opuse celor emoţionale) infime dintre noi. Puţini îţi permit însă cu adevărat luxul zăcerii.

De obicei, ne ducem bolile pe picioare, fără a ne permite să ne oprim şi să ne refacem cum se cuvine. Apelăm la tot soiul de soluţii – medicale, naturiste, mentaliste, şi înjurăm strângând din dinţi slăbiciunea propriului corp, când, de fapt, ar trebui să-i acordăm prezumţia de nevinovăţie şi să înţelegem logic neputinţa lui de a face faţă acestor lungi şi extenuante perioade de lucru haotic la care îl supunem. Şi să-i iertăm slaba imunitate, a cărei singură cauză suntem, de cele mai multe ori.