Aşa cum se observă la prima vedere, sinonimele ce apar foarte des utilizate sunt a omorî (deja menţionat în definiţie) şi a ucide. Dar lucrurile sunt mai complicate de atât, pentru că, spre deosebire de acestea, asasinatul presupune un plan ce trebuie pus în practică mişeleşte, prin surprindere, şi pare a avea, de asemenea, o miză importantă, de obicei politică sau religioasă.

Originea termenului de bază al acestei familii lexicale implică acestă idee. Substantivul asasin are în vedere o „persoană care omoară premeditat pe cineva”. La plural, denumeşte o „sectă musulmană şiită cu caracter secret care a acţionat în secolele XI-XII pe teritoriul actualelor state Iran, Siria şi Liban”. Poate că de aici vine cuvântul, dar obiceiurile de acest fel sunt mult mai vechi.

Lumea modernă dă impresia că dezavuează aceste practici – de fapt, cred că doar a învăţat să le mascheze mai bine. Nici măcar faptul că presa răscoleşte şi dezvăluie nu împiedică planurile asasine, căci tocmai pasiunea presei pentru senzaţional şi fascinaţia pentru teorii nenumărate îi determină, uneori, ineficienţa, putând fi intoxicată.

Motivele sunt, de când s-au născut timpurile, aceleaşi: puterea, banii, amorul, ura, invidia, nebunia etc. Pare evident că, atâta vreme cât există aceste cauze (şi altele asemenea), nu au cum să dispară efectele. Adevărul despre asasinatele lumii moderne va ieşi, probabil, la iveală într-un final – dar, până atunci, asasinii îşi vor fi făcut treaba şi îşi vor fi atins scopul.